Adam Moss caută inspirație

Una dintre operele de artă din cartea lui Moss este un Times prima pagină din mai 2020, în care ziarul a comemorat aproape 100.000 de decese cauzate de COVID prin umplerea A1 cu numele a 1.000 de persoane care și-au pierdut viața din cauza virusului. Moss a vrut să includă un memorial public în carte – se gândise la Maya Lin și Memorialul Vietnamului – și apoi s-a întâmplat această copertă. „Și m-am gândit: „Ei bine, acesta este Memorialul din Vietnam, doar că este în paginile unui ziar la care am lucrat, unde așa ceva era, adică, cu adevărat de neconceput”, spune Moss. A fost „un pic atipic pentru carte, dar m-a interesat oricum”, adaugă el. În interviul său pentru carte, Dean Baquet, pe atunci editor executiv al ziarului, recompensează instinctele lui Moss. „De fapt, am crezut că acea pagină încerca să descrie un sentiment. Nimeni nu avea de gând să o citească nume cu nume. Era ca un Rothko”, îi spune el lui Moss. „Și cu cât te uiți mai mult la un Rothko, cu atât devii mai trist”.

Și paginile lui Moss evocă un sentiment – frenezia procesului creativ – și oferă o nuanță de nostalgie. Cu straturile de caractere mici ale cărții, cu săgețile care te direcționează prin grafică și cu adnotările și dialogurile din notele de subsol, experiența de lectură nu este diferită de cea pe care ai avea-o cu New York în epoca Moss. (De fapt, unul dintre creatorii acestei cărți, Luke Hayman, a lucrat anterior ca director de design al revistei). „Foarte devreme în cariera mea, am dezvoltat un interes, pe care nu sunt sigur că toți editorii îl au”, spune Moss, „de a continua să folosesc o revistă ca pe o pânză pentru a încerca lucruri noi. Am fost întotdeauna interesat de noi forme de povestiri – întotdeauna. [It] a fost un fel de fetiș, aproape un fetiș”. Această carte, spune Moss, s-a folosit de unele dintre aceste instrumente ale revistei. „Un cititor vine la o carte cu diferite seturi de așteptări, dar putem să le forțăm?”, întreabă Moss. „Dacă aș fi făcut-o ca un text direct, cred că cartea ar fi fost mult mai puțin interesantă, dar, de asemenea, nu s-ar fi simțit la fel de mult ca o expresie a mea.”

Când l-am întâlnit recent pe Moss la un restaurant din centrul orașului, nu departe de New YorkÎn vechiul său birou, se împlineau cinci ani, aproape zi de zi, de când se retrăsese de la conducerea revistei. Sub conducerea sa, New York nu doar că a reușit să navigheze în tranziția de la săptămânalul orășenesc la editorul digital, ci a prosperat în această tranziție, lansând o serie de verticale online – The Cut, Vulture, The Strategist, Grub Street, Intelligencer – care funcționează ca proprietăți de sine stătătoare, iar unele dintre ele servesc, de asemenea, ca secțiuni ale revistei tipărite (care, din 2014, a apărut o dată la două săptămâni). Moss, ca și revista pe care a editat-o timp de 15 ani, este obsesiv și curios, cu o sclipire într-un ochi și un scepticism conștient în celălalt.

„Îmbătrânisem”, spune Moss, acum în vârstă de 66 de ani, după ce îl întreb de ce a plecat de la New York. „Erau din ce în ce mai multe lucruri pe care editorii mi le aduceau și pe care eu nu le înțelegeam, nu le înțelegeam, pentru că proveneau din experiența unei generații mai tinere de membri ai personalului, care se traducea într-o generație mai tânără de cititori”, adaugă el. „Singurul mod în care știu cum să editez o revistă este să editez pentru mine însumi.” Și se săturase de responsabilitățile care veneau odată cu statutul de șef, în special cea care îi cerea să petreacă mult timp cu strategia de afaceri. „Încă făceam jurnalism, dar nu făceam suficient”, spune el. Un accident de bicicletă în 2017 a pus și el lucrurile în perspectivă. „Pentru prima dată, mi-am imaginat că sunt fragil, perisabil. Așa că am simțit că mai aveam un capitol, dar nu atât de multe altele”, explică el.

Îi este dor de New York? „Mi-e dor de oameni în general. Mi-e dor de anumite persoane în mod special. Mi-e dor de aspectul „hai să facem un spectacol””, spune Moss. Totuși, nu îi lipsește prea mult ciclul de știri și s-a bucurat de faptul că a fost „eliberat de lumea germenilor”, după cum spune el. Cu toate acestea, creierul său rămâne în modul editor. „Formează totul în povești și aproape totul în narațiune. Și așa că nu o opresc”, spune el. „Și mă bucur că pot – el nu mă ascultă niciodată, dar pot să scriu o mică notă către [New York editor in chief] David Haskell și să spună: „Hei, te-ai gândit la asta?””. De asemenea, a fost consultant pentru alte operațiuni jurnalistice, inclusiv pentru The Washington Post‘s Opinions section. (Editorul paginii editoriale David Shipley este prietenul și fostul său coleg). „Sunt un fel de grup de reflecție constant și relativ bine informat”, spune Moss despre rolul său.

În rest, el se bucură de timpul liber. „Mă duc la muzee. Mă duc la filme. Ies cu prietenii mei. Mă duc la cursuri de pictură”, spune Moss. „Chestia mea quijotică cu pictura este cu adevărat o mare parte din viața mea. Nu vreau să pretind contrariul, chiar dacă mă simt jenat”. (Atât de mult încât încă nu și-a împărtășit lucrările în mod public).

Îl întreb dacă a găsit răspunsul pe care și l-a propus. „Am obținut o parte a răspunsului, și anume că opera de artă este opera…. Este cea mai banală observație, dar că nu este vorba despre lucrul pe care îl faci, ci despre realizarea lui. Mi-a luat trei ani să îmi dau seama că acest lucru este de fapt adevărat”, spune el. „Și lăsați-mă să vă spun că mi-a schimbat viața”.