Armaghedon, dar cu cântec: Tilda Swinton și Michael Shannon înfruntă „The End

De-a lungul anilor au existat numeroase rapoarte conform cărora miliardarii au construit în liniște buncăre de supraviețuire în întreaga lume – ascunzători extinse și bine amenajate în care clasa conducătoare intenționează să petreacă Armaghedonul. Acolo vor rămâne în confort, în timp ce noi, ceilalți, ne războim pentru resurse, ne confruntăm cu înrăutățirea climatului și murim. Dar nu vor suferi și ei într-un fel, bântuiți de cine și ce au lăsat în urmă, descurajați de un viitor fără speranță, sătui unii de alții? Acesta este poate argumentul prezentat în Joshua Oppenheimerciudat și intermitent afectant al lui Sfârșit, o dramă muzicală care, în empatia sa ciudată, condamnă oligarhii lumii noastre într-un mod care aproape că ar putea fi numit satiric.

Michael Shannon joacă rolul unui fost baron al petrolului care a fugit de o catastrofă ecologică și și-a dus familia și câțiva însoțitori într-o instalație construită în adâncul unei mine de sare cavernoase. Locuințele lor sunt frumoase și ornamentate, pline de artă neprețuită și mobilier elegant. El și soția sa, interpretată de Tilda Swinton, sunt dedicate creșterii fiului lor de douăzeci și ceva de ani, un bărbat naiv și copilăros interpretat de George MacKay. S-a născut în buncăr și nu cunoaște lumea exterioară decât în teorie – este la fel de școlit acasă cum ar putea fi orice copil.

Familia și medicul lor (Lennie James), majordom (Tim McInnerny), și prieten / bonă (Bronagh Gallagher) trăiesc într-un fel de armonie riguroasă, făcându-și treburile și exercițiile de siguranță fără să se gândească prea mult la ruinele care trăiesc deasupra lor și nici la faptul regretabil că și ecosistemul lor este pe cale de dispariție inevitabilă. Dar ei cântă despre asta, remarcând cât de suprarealist este faptul că personajul lui MacKay este, cel mai probabil, capătul liniei. Interludiile muzicale ale filmului – compoziții simple și încântătoare semnate de Joshua Schmidt și Marius de Vries-funcționează în cea mai mare parte ca monolog poetic intern, reprezentativ pentru tumultul sentimentelor care se ascunde sub toată ordinea bine gestionată.

Dar dezordinea apare în cele din urmă, așa cum tinde să se întâmple. Un străin, interpretat de Moses Ingram, își găsește cumva drumul până la peșteră, abia supraviețuind ravagiilor de pe pământul de deasupra. Locuitorii buncărului sunt neîncrezători la început – fac referire la un incident trecut în care majordomul a fost împușcat de invadatori; acesta este motivul pentru care tatăl insistă ca fiul său să exerseze cu armele de foc – și par pregătiți să expulzeze acest străin de neîncredere. Pe de altă parte, ea este tânără și femeie și, prin urmare, poate că păstrarea ei în preajmă ar putea fi un beneficiu care să extindă neamul. Interesul lui MacKay pare cu siguranță stârnit.

Problema sexului și a procreării nu este prezentată în mod clar în film, dar îi simțim implicațiile puternice. O parte primordială din noi vede acest rezultat ca fiind singurul corect; viața trebuie să continue. Dar Oppenheimer lasă loc și pentru punerea la îndoială a acestui instinct. Ce rost ar avea să aducem un alt copil condamnat în acest loc? De fapt, s-ar putea să nu fie decât o cruzime. Poate că vanitatea acestei familii bogate – ideea că ea, mai presus de toți ceilalți, trebuie să reziste – este vanitatea unei întregi planete, rapace de nevoi personale cu prețul a tot.

Filmul lui Oppenheimer este un film ecologist, o excoriație a industriilor și a liderilor lor care grăbesc distrugerea climei noastre. Și noi, consumatorii, suntem de vină, deși aceia dintre noi care nu dispun de resursele necesare pentru a construi arce subterane vor resimți mai repede consecințele. Sfârșit poate cel mai mult îi compătimește pe copiii nevinovați: pe cei ca personajul lui MacKay, care sunt învățați toate lucrurile greșite, și pe cei ca personajul lui Ingram, care nu poate face nimic altceva decât să se zbată și să se zbată pentru a continua să respire fără să aibă vreo vină.

Străina are, totuși, propria ei vină. La fel ca majoritatea personajelor din acest film lung și evaziv. Poate că acesta este mesajul final al lui Oppenheimer: poți fugi de haos, dar ceva te va urmări întotdeauna. Nu există o evadare adevărată din eșecurile nesăbuite ale umanității. Documentarul lui Oppenheimer Actul de a ucide i-a pus pe ucigașii în masă indonezieni să-și confrunte faptele prin reconstituire; poate Sfârșit se dorește a fi o poveste de precauție pentru toți miliardarii care se întâmplă să o urmărească: egoismul vostru nu vă va salva.

Acestea fiind spuse, este dificil să atribui un sens distinct filmului. Pe cât de captivant este de multe ori, pe atât este de ponderat și de reținut. Răbdarea este încercată ca Sfârșit alunecă încet, solemn, de-a lungul a două ore și jumătate. Nu este neapărat de preferat un Issues Movies zgomotos, care dă peste cap – este fascinant să întâlnești o artă atât de eliptică despre un subiect mare și pertinent. Dar Sfârșitulriscă să îndepărteze spectatorii de preocupările sale valoroase.

Ceea ce rămâne captivant sunt interpretările atent texturate – studiul energiei reprimate al lui MacKay și amestecul de precauție și recunoștință al lui Ingram sunt punctele culminante – și multitudinea de grații estetice ale filmului. Deși probabil nu a fost realizat cu un buget uriaș, The End arată de parcă ar fi costat un milion de dolari. Peisajul filmului este bogat realizat, capturat în clar-obscur de o eleganță înfricoșătoare de către directorul de imagine Mikhail Krichman. Ultima reședință a umanității este una frumoasă și cu atât mai înspăimântătoare și disprețuitoare pentru aceasta.