Război | Jihadiștii în miză: un lunetist împotriva Statului Islamic

Redactia News24 Data 2 decembrie 2022

Pe acoperișul unei clădiri din Kobani, în regiunea autonomă Rojava, în octombrie 2014. Prin vizorul lui Drăgunov, Azad Cudi urmărește mișcările a doi luptători ai Statului Islamic, un bărbat în vârstă și un adolescent, prin ruinele lui. orașul. Îl va ucide pe adolescent? Ani mai târziu, în amintirile sale din acea bătălie, avea să scrie: „Știam ce trebuie să fac. Și am simțit că mă prăbușesc psihic din cauza poverii pe care o presupunea& rdquor;.

„A trebuit să ne suprimăm emoțiile”, spune el acum, la telefon, cu vocea lentă și gânditoare, de undeva în Anglia. Trebuia să fim mecanici. Nu poți plânge pentru că cineva moare sau este rănit, pentru că și tu vei fi ucis. Am fost învățați să avem considerație pentru anumite tipuri de oameni, bătrâni, bebeluși, copii, handicapați, dar când un tânăr îți apare cu o armă în fața ta, nu mai este aceeași logică, nu mai poți simți ce societate. te-a învățat să simți. Are o armă! Are o armă și vrea să te omoare. Privit în perspectivă, s-ar putea să simt remuşcări, dar dacă mă uit la context… Nu poți trece printr-o astfel de experiență fără a sacrifica o parte din tine.

Dintr-o familie kurdă și născut în 1983 la Sardasht (Iran), în munții unde se întâlnesc granițele Iranului, Irakului și Turciei, Azad a făcut parte din grupul de 2.000 de luptători care între septembrie 2014 și martie 2015 au organizat bătălia epică care a expulzat. la islamiştii Kobani. Numărul lor: 12.000. Unii jurnalişti l-au comparat cu bătălia de la Stalingrad. „Înfrângerea pe care le-am provocat-o a început prăbușirea lor”, spune Azad în „Largo reach”, relatarea brută a acelor șase luni publicată recent în Spania de căpitanul Swing.

–Stalingradul a avut loc acum mulți ani, dar cred că există multe asemănări: o bătălie într-un oraș distrus în cele din urmă, importanța lunetisților, rezistența oamenilor. Dinamica a fost și ea asemănătoare, faptul că mai întâi i-am reținut și apoi i-am împins înapoi, cartier cu cartier, stradă cu stradă, uşă cu uşă, până au fost alungaţi din oraş. La un moment dat am spus, dacă trebuie să murim aici, vom muri, dar nu vom face niciun pas înapoi. Este greu de înțeles: să înțelegi ce poate face ființa umană în situații limită. Uneori mă uit înapoi și mă gândesc: chiar am făcut asta? Noi am facut? Dacă nu ai fost acolo, nu se înțelege. A fost o situație extremă de a nu renunța și de a rezista.

Cei familiarizați cu armele de foc știu de istoria lungă a puștii cu lunetă Dragunov, proiectată în Uniunea Sovietică în 1963. De la războiul din Vietnam la războiul din Siria, din Afganistan până în Irak, din Somalia până în Cecenia, Dragunov a fost locul în care ființele umane au trecut. s-au dedicat uciderii ființelor umane. Din orice motive. În carte, când descrie momentul în care a părăsit în cele din urmă frontul pentru a se alătura atribuțiilor administrative, Azad scrie elocvent despre arma sa: „În sfârșit păream frontul și a avut nevoie de un moment pentru a o asimila. Mi-am curățat Dragunov-ul o ultimă oară și apoi am urcat cu el pe acoperiș. Am pus pistolul pe genunchi și l-am mângâiat (…) Am respectat mașina aia& rdquor;.

„Arma mea mi-a dat încrederea de care aveam nevoie pentru a face ceea ce trebuia să fac. Și nu am avut de ales decât să ne apărăm: ne-au atacat pământul, oamenii noștri, ne-au atacat, ne-au invadat și nu am avut de ales decât să ne apărăm cu acele arme. Da, a fost o chestiune de apărare, dar totuși, ai în mâini o armă care ia vieți. E un sentiment ciudat: în măsura în care îți dă încredere, stabilești o prietenie cu ea, dar la sfârșitul zilei realizezi că este o prietenie cu diavolul, cu acea mașinărie murdară care are capacitatea de a ucide. Este un sentiment ciudat, repet, să-ți dorești ceva și să-l urăști în același timp. Nu știu dacă asta are sens.

Rojava este numele pe care Kurdistanul sirian l-a primit în Constituție, proclamată „de facto” în contextul războiului civil. Azad o descrie drept „un exemplu de societate pașnică, stabilă, liberă și corectă” și amintește că a fost feministă de la origine. Dar, în practică, instituțiile sale sunt fragile și trăiesc sub amenințarea țărilor vecine, inclusiv Turcia. Din acest motiv, Azad regretă că odată cu înfrângerea Statului Islamic, coaliția s-a dezlegat.

Sprijinul aerian al coaliției a fost esențial. Ar fi fost imposibil să oprim ISIS fără acest sprijin. Dacă ar fi luat Kobani, ar fi avut acces ușor în Turcia și de acolo în Europa, iar coaliția de aliați care ne-a susținut a înțeles perfect acest lucru. SUA, Europa, Rusia, Japonia, toate au înțeles ce era în joc și toate au contribuit la câștigarea acestei bătălii. Dar când șeful ISIS a fost ucis, întreaga lume a uitat de noi. Avem un cuțit la gât tot timpul și nu există nicio comunitate internațională care să spună ceva pentru că acum interesele lor cu Turcia sunt mai importante decât libertatea noastră. Comunitatea internațională veghează întotdeauna la interesele lor.

„Din cei 17 lunetişti ai noştri, patru erau răniţi grav, patru înnebuniseră şi unul, Servan, era mort. Opt dintre noi supraviețuiseră & rdquor ;, scrie Azad. Războiul înnebunește, așa a fost întotdeauna. Acolo sus, singur pe acoperiș, lăsând orele să treacă fără să se miște, uitându-se tot timpul prin vizor, are șanse mai mari să înnebunească lunetistul?

–Cred că durerea pe care ți-o provoacă lucrurile pe care le vezi într-un război este atât de mare, încât uneori puțina ta înțelegere a vieții și a morții nu este suficientă pentru a o gestiona, așa că aș fi foarte surprins dacă într-o situație ca aceasta oamenii nu o fac. pierd capul Oamenii își pierd mințile și înnebunesc și merg la un psihiatru care trăiește în cel mai confortabil dintre stiluri de viață, în această Europă a confortului și a plăcerii și a vieții fericite, așa că a înnebuni într-un război mi se pare normal. Lunetistii au insa o mentalitate puternica, un spirit puternic, individual si in echipa: sunt obisnuiti sa opereze singuri si au capul suficient de mobilat pentru a depasi dificultatile. Au încredere în cine sunt și în ce pot face. De fapt, sunt de obicei oameni cu o putere superioară.

–Spune-mi: acele trei „gloanțe de salvare & rdquor; pe care le-a purtat în buzunar pentru a-și lua viața înainte de a fi arestat, a ajuns vreodată să le folosească?

–Adevărul este că nu, nu am trăit acel moment, dar am avut multe momente în care m-am asigurat că sunt în buzunar, înainte de a ieși la operație. Dar nu m-am gândit niciodată să le folosesc.

Sursa: www.epe.es

Șoferii, obligați să facă acest lucru! Amenzi uriașe pentru proprietarii de…