Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă

0 5

Mă gândesc la Wittgenstein că avea dreptate într-un anume fel. Despre ceea ce nu putem să punem în limbaj matematic, să formalizăm cu precizie ar trebui să se tacă, să nu se spună nimic. Dar cum vine asta? Dacă ceea ce este ascuns nu poate fi pus în haine “umane”, atunci ascunsul nu are faţă umană şi deci nu poate fi comprehensibil. Dar asta nu înseamnă că nu există, nu? Chiar dacă este de nedescris, chiar dacă nu îndeplineşte toate funcţiile de întemeiere, rigorile necesare unei ştiinţe exacte nu înseamnă că nu putem cunoaşte, că nu putem face apel la instinct, ori poate la ceea ce este ascuns în noi.

Şi atunci ce derivă? Că tot ceea ce este obiectiv în esenţă nu are nici o legătură cu adevărul uman, cu ceea ce se petrece în noi, cu tumultul de întrebări ce adâncesc şi mai mult fiinţa umană în întuneric. Nu de alta, dar parcă Cioran spunea că adevărata cunoaştere nu poate fi găsită decât în întuneric. Deşi venea dintr-o altă şcoală de gândire, uite că avea un numitor comun cu Wittgenstein.

Viaţa aş putea spune că începe tocmai de acolo de unde nu poate fi spusă. De acolo se extrag toate nebuniile viscerale, toată încărcătura necesară raţiunii alegerilor, toate lucrurile neimportante, dar extrem de importante. În fond, discursul nu poate să acopere toate incertitudinile, toate mişcările ce se petrec în om. Natura umană nu poate fi formalizată. Omul nu poate fi cuprins niciodată cu adevărat. Şi e bine că este aşa!

Mă tem de cei cu soluţii. Mă tem, pentru că le este imposibil să aibă soluţii, dar totuşi se încăpăţânează să le găsească, să le revendice; vin acolo unde nu te aştepţi şi dau cu banul. Omul „soluţie” este cel mai periculos. Pentru că viaţa în sine nu se petrece metodic, dar el se încăpăţânează să ne scoată din peşteră, să ne aducă în spaţiul lui şi să ne îmbete cu ceea ce are mai „frumos”. Poate că este dureros să ştii că nu există nimic, dar totuşi să păstrezi contactul cu o suficienţă medie, cu mundanul, cu tot ceea ce vine spre tine, decât să te arunci pur şi simplu, să fie lejer, însă mai dureros în esenţă, în acele clipe de maximă intensitate când spui cu mâna pe inimă că nu te-ai înşelat. Soluţiile nu sunt făcute pentru noi. Ele sunt suficiente pentru maşină. Omul nu are nevoie de certitudini, nu aşa de multe, i se urcă la cap. Să nu uităm  că istoria ne-a arătat că toţi cei care „ştiau cum stau lucrurile” au ajuns în mod ireparabil să subjuge umanitatea, să şi-o aducă la simplul lor buzunar plin cu certitudini. Aici intră evident toţi cei care au omorât cu sânge rece şi au făcut crime împotriva umanităţii. Şi sunt destui! Şi o fac şi acum, în timp ce se scriu aceste rânduri. De ce? Pentru că ei ştiu foarte bine „cum stau lucrurile”, ce este bine, ce este rău!

Citește și

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.