Interviu cu regizoarea „Toată frumusețea și tot sângele” Laura Poitras – News24

Indivizi care se confruntă cu puterea instituțiilor puternice. Acest focus tematic reunește o mare parte din munca regizoarei de documentar Laura Poitras.

Jurământul, din 2010, s-a învârtit în jurul a doi bărbați – unul yemenit, celălalt saudit – prinși în războiul împotriva terorii al administrației Bush. Documentarul câștigător al Oscarului 2015 Cetăţeanul patru centrat în jurul contractantului de informații cibernetice Edward Snowden, care a dezvăluit detalii extrem de secrete ale programului global de supraveghere al NSA. Poitras revine la cursa pentru Oscar anul acesta cu Toată frumusețea și vărsarea de sângefilmul său despre artistul Nan Goldin, care a abordat puternica familie Sackler, proprietari miliardari ai producătorului de OxyContin Purdue Pharma.

Goldin a devenit dependent de drogul semnătură al lui Purdue și mai târziu a fondat organizația PAIN pentru a forța muzeele să taie legăturile cu Sacklers, care și-au șlefuit numele donând generos instituțiilor de artă importante.

DATA LIMITĂ: Când ați cunoscut-o prima dată pe Nan Goldin și cum a apărut documentarul?

LAURA POITRAS: Am cunoscut munca lui Nan când eram la școala de film. am întâlnit Balada dependenței sexualemai întâi ca o carte, apoi am văzut-o ecranizată [as a slideshow]. Am fost cu adevărat inspirat de ceea ce făcea el în ceea ce privește limbajul cinematografic și în ceea ce privește încadrarea și punerea în scenă și utilizarea prezentărilor ca dispozitiv de povestire, cu adevărat inovatoare. Așadar, așa îi cunoșteam munca, dar nu o cunoșteam personal.

Ne-am întâlnit prima dată când eliberam Cetăţeanul patru — Călătoream cu el, eram la același festival. Și apoi am trecut rapid către 2019, unde ne-am reîntâlnit și așa s-a născut acest film actual. Mi-a spus că documentează munca PAIN, organizația lui care i-a luat pe Sacklers, și am fost foarte entuziasmat. Am spus: „Dacă pot face ceva pentru a ajuta…” El a spus: „Ei bine, căutăm producători”. Și apoi m-am oferit în cele din urmă voluntar pentru proiect. Deci, acesta a fost un film care a fost foarte mult inițiat de Nan și organizația ei.

DATA LIMITĂ: Goldin este unul dintre producătorii filmului. Este oarecum neobișnuit ca subiectul unui film să fie și producătorul.

POITRAS: Nu este Acea neobișnuit. Cred că e de la caz la caz. De exemplu, pe Cetăţeanul patruși [Snowden] nu putea fi producător. Aveam de-a face cu NSA și el era într-adevăr o sursă. L-ar pune în pericol. Dar un film ca acesta, care a fost inițiat de Nan și este construit atât de mult în jurul operei ei de artă, a fost de fapt important, esențial, ca ea să facă parte din acest film. Și în film vorbește despre cum lucrează cu oamenii pe care îi fotografiază [permitting them to tear up photos if they want to]. Există o astfel de relație de colaborare cu modul în care lucrează, pe care cred că am încercat să o încorporăm în modul în care este făcut acest film.

DATA LIMITĂ: Filmul creează un portret al unui artist și al unei ființe umane. Cu toate acestea, o parte integrantă a acesteia este această campanie a PAIN de a expune și de a trage familia Sackler la răspundere. Sunt două lucruri foarte conectate, dar, într-un fel, lucruri separate. Cum ai reușit să echilibrezi asta în narațiune?

POITRAS: A existat o echipă de montaj fantastică pentru acest film, iar Joe Bini – a montat multe dintre filmele lui Werner Herzog – a avut aceste idei despre dramaturgie și a produs un document care a articulat cu adevărat temele din structura acestui capitol… Primul capitol se numește „Nemilos Logica”, despre care aflăm că este ceva ce sora lui Nan a menționat despre Joseph Conrad. Ea a surprins ceva: teme ale unei societăți, o societate crudă care zdrobește oamenii care sunt răzvrătiți și străini și care se opun puterii. Și îi răsplătește pe oameni precum Sackleri care fără milă. profit din suferința și moartea oamenilor.Aveam o dramaturgie foarte puternică care ne-a ajutat să îngustăm pe cine doream să ne concentrăm.

Îmi plac filmele cu mai multe fire narative în care ești într-unul și apoi e ca și cum ai merge într-o groapă de iepure și ești în altă parte, apoi te întorci. Îmi place ceea ce face ca experiență de spectator. Și cred că am reușit să facem puțin din asta în acest film. Există trape în care coborâm și întâlnim oameni, de exemplu Tin Pan Alley și Maggie Smith la barul din Times Square. Acest film ne-a permis [do that] pentru că viața lui Nan este atât de uimitoare, putem accesa sau mergem în toate aceste locuri diferite, cum ar fi P-Town [Provincetown, Massachusetts], o comunitate queer extraordinară. Au existat posibilități datorită vieții lui Nan și materialelor din arhiva ei personală.

Cum l-am pus împreună? Crede-mă, nu a funcționat imediat. A funcționat pe hârtie, iar apoi a fost un dezastru pe cronologie. Pur și simplu nu se întâmplă. Există acest tip de iterativ, iterativ, iterativ, [process]De exemplu, de ce informații aveți nevoie aici pentru a vă duce la următorul loc, dar nu are prea multă atracție gravitațională încât să nu o puteți părăsi? Și asta e doar timp, timp, timp.

DATA LIMITĂ: Un fir de legătură important între Toată frumusețea și vărsarea de sânge iar în filmele tale anterioare există această temă a oamenilor care se ciocnesc de forțe puternice.

POITRAS: Cred că este un continuum. Înainte de a face documentare, am ieșit din această tradiție cinematografică de avangardă mult mai experimentală. Am lucrat cu diferite tipuri de forme. Sunt atras de observație… unde există dramă.

Asta avea asta. El a pus acest grup mic să-i înfrunte pe Sackleri; au întâlniri, sunt urmăriți de un detectiv privat criminal. A avut o mulțime de ingrediente și acel gen de dramă pe care îl au celelalte filme ale mele.

Dar, din nou, deschiderea și disponibilitatea lui Nan de a vorbi atât de crud și sincer despre viața ei este cu totul altceva. Și aceasta este colaborarea cu Nan. Care este diferența dintre acest film? Este Nan, ceea ce aduce ea în acest film este diferit de filmele mele anterioare.

DATA LIMITĂ: V-ați identificat cu Nan și cu alte persoane din film – Megan Kapler din PAIN și scriitorul din New Yorker Patrick Radden Keefe – care credeau că sunt urmăriți? Ai experimentat asta într-o măsură sau alta din cauza naturii jobului tău.

POITRAS: Cu siguranță m-am identificat cu el. Când lucram la proiect, erau destul de speriați. Persoana care i-a văzut urmărindu-i nu a ascuns. Și, de fapt, am făcut mult mai multe cercetări în acest sens. De fapt, l-am identificat și l-am întâlnit. Am încercat să-l răstoarn. Am vrut să înregistreze și să vorbească despre cine l-a angajat, împărtășind toate filmările de supraveghere.

Tocmai am avut fantezia asta de a-l putea întoarce. L-am întâlnit, nu am reușit să-l răsturnez și nu l-am inclus [in the film]. De asemenea, ne-a plăcut foarte mult până la urmă pentru că se simțea exact ca acest copil din clasa muncitoare, încercând să supraviețuiască. Și a criticat și împotriva marilor companii farmaceutice. Era de fapt foarte simpatic cu Nan, chiar dacă i-a speriat pe ei… Dar, da, a rezonat pentru mine. Și arată, de asemenea, manualul de joc, cum fac asta oamenii puternici. Asta este [Harvey] Weinstein a făcut-o, pentru a încerca să-și intimideze victimele.

DATA LIMITĂ: Filmul tău a câștigat Leul de Aur la Veneția, doar al doilea documentar care face acest lucru. Cât de surprins ai fost să câștigi premiul?

POITRAS: A fost suprarealist, vreau să spun cu adevărat suprarealist. Tot aștept să mă trezesc, de genul: „O, Doamne, nu se poate să se fi întâmplat asta”. Știam că am fost invitați la Veneția, dar o vreme nu am știut că concuram. Pentru mine este important: cred că non-ficțiunea este cinema. Dar când am știut că o avem în competiție, pentru mine, asta a fost victoria de a spune „OK, grozav”, pentru că este important ca non-ficțiunea să fie alături de scenariul în modul în care înțelegem cinematograful. Așadar, am fost încântat să fiu invitat să concurez și să cânt pe acea platformă. Nu aveam așteptări [of winning]. Nici măcar nu era ceva ce mă gândisem. Deci, asta a fost grozav. A fost cu adevărat extraordinar.

DATA LIMITĂ: Ați fost numit recent Invitat de Onoare la IDFA Amsterdam. Ați avut o sesiune de întrebări și răspunsuri cu directorul artistic al festivalului, Orwa Nyrabia. Am vorbit cu el după aceea și a fost mulțumit că te-a acuzat în glumă că iubești în secret Statele Unite ale Americii, în ciuda eforturilor de mare parte din munca ta.

POITRAS: A fost atat de multă distracție. Am spus: „Speranță și dragoste? Ce întrebi?” Dar da, așa cum am spus acolo, simt obligația ca cetățean al acestei țări de a continua să-i pun la îndoială puterea. Dar „dragoste” nu este cuvântul pe care l-aș folosi pentru a descrie acea relație.

DATA LIMITĂ: Vă considerați dizident? Nu chiar un termen folosit într-un context american, dar mă întrebam dacă te percepi așa.

POITRAS: Cu siguranță, cred că m-aș pune în compania câtorva oameni care îmbrățișează acest termen. După cum am menționat în discuția mea cu Orwa, una dintre sarcinile mele este să dezminți cumva mitul excepționalismului american. Și nu cred că asta este neapărat o poziție dizidentă. Cred că este mai degrabă: „Să nu ne prefacem că nu facem parte dintr-un imperiu global. Să nu ne prefacem că nu avem războaie proxy care să arunce lovituri cu drone și să ucidă oameni în alte țări. Privim lucrurile cu adevărul și suntem în contradicție cu asta”, care poate se potrivește mai mult cu o descriere a unui jurnalist decât a unui disident. Dar o las pe seama celorlalți.