Pasiunile erotice ale Mariei Tereza. Cât era de obsedată de sex

Pasiunile erotice ale Mariei Tereza. Cât era de obsedată de sex

Maria Tereza a Austriei (1717-1780) a rămas în istorie, neoficial, drept împărăteasa Imperiului Romano-German. Oficial, a purtat titluri precum arhiducesă a Austriei, regină a Boemiei, regină a Ungariei, Mare Principesă a Transilvaniei etc. Nu a fost niciodată încoronată ca împărăteasă a Sfântului Imperiu Romano-German din cauza că s-a născut cu un mare „handicap” în epocă, acela de a fi femeie.

La naşterea ei, împăratul Carol al VI-lea, tatăl ei, a decis să încalce legea salică, cea care stabileşte că moştenitorii coroanei trebuie să fie obligatoriu de sex masculin, şi a adoptat un document controversat, numit ,,Pragmatica Sancţiune“, prin care i-a acordat fiicei sale dreptul de a conduce atât Casa de Habsburg, cât şi imperiul. Documentul avea să fie contestat odată cu instalarea Mariei Tereza la conducerea imperiului, în 1740, de către Frederic al II-lea al Prusiei, care avea, de asemenea, pretenţii la tron. Contestaţia „s-a tradus” în războiul pentru Succesiunea Austriacă (1740-1748), în urma căruia Austria a pierdut regiunea Silezia, dar a câştigat Galiţia.

Biografii Mariei Tereza au conchis că împărăteasa a purtat tot timpul în intimitate handicapul de a fi femeie, pe care a încercat să-l compenseze cu o atitudine mai degrabă masculină. Istoria a reţinut că trăgea foarte bine cu toate tipurile de arme şi că reuşea să călărească chiar mai bine decât husarii armatei Austro-Ungare.

De altfel, pasiunea pentru cai şi călărie i-a atras una dintre cele mai zguduitoare legende care au circulat de-a lungul timpului despre marii lideri politici ai lumii: aceea că întreţinea relaţii sexuale cu armăsarii din grajdul imperial şi că unul din episoadele zoofile i-ar fi cauzat şi moartea. Mai precis, că ar fi fost zdrobită de copitele unui armăsar pe care l-ar fi biciut în timpul actului sexual.

Legenda privind nimfomania împărătesei a căpătat în timp diverse variaţiuni. Una dintre acestea priveşte un episod petrecut pe teritoriul Transilvaniei, la castelul Martinuzzi din Vinţu de Jos, locul în care Maria Tereza ar fi obişnuit să-şi ucidă iubiţii după ce îi consuma sexual. „Maria Tereza intra cu bărbaţii pe poartă castelului, că atunci era canal de apă în jur, şi, după ce petrecea cu ei, dacă îi plăcea, îi ducea într-o camera de la etaj şi îi poftea să între acolo. După ce bărbatul îi trecea pragul, împarateasa trăgea de o manetă şi se desfăceau podelele şi omul cădea în nişte săbii ce erau aşezate cu vârful în sus”, ar fi o legendă răspândită de localnici.

Din camera cu săbii ar fi existat un tunel care comunica direct cu râul Mureş, pe unde toate cadavrele ajungeau în apă. Cercetările făcute în incinta castelului nu au confirmat existenţa unei trape sau a unui pasaj secret, după cum nu a fost demonstrată istoric nici posibilitatea ca celebra împărăteasă să fi vizitat vreodată zona Vinţu de Jos.

Citeste si:  Celebritati de succes carora nu li s-au dat sanse in cariera din cauza aspectului fizic

Istoricii care au studiat domnia Mariei Tereza au dat importanţă şi miturilor privind zoofilia împărătesei, dar au concluzionat că aceste istorii sunt totalmente false. Toate documentele de arhivă arată că Maria Tereza a murit la vârsta de 63 de ani, în propriul pat, din cauza unei hemoragii cerebrale.

Se pare că legenda aventurilor erotice cu animale ar fi fost lansată de ţiganii care lucrau la grajdurile împărăteşti. Maria Tereza le-a acordat membrilor acestei etnii o atenţie specială. Unul dintre numeroasele decrete imperiale cu profil reformator semnate de Maria Tereza datează din 1758 şi viza civilizarea etniei. Modalitatea de a-i civiliza a fost brutală, înţeleasă ca atare la nivelul reprezentanţilor etniei:

Sub pretextul fixării unei legi care să îi oblige pe romi să plătească impozite, a început o campane de asimilare a acestora. „Numele de ţigan este înlocuit cu denumirea de «neubauer» – ţăran nou. Limba ţigănească este interzisă, la fel şi portul sau ocupaţiile specifice acestei etnii. Tinerii peste 16 ani vor fi supuşi serviciului militar. Impozite se vor fixa şi pe capetele etnicilor ţigani. În plus, jurisdicţia voievodului ţiganilor asupra acestei populaţii este, o dată cu acest decret, anulată”, spune legea dată la Viena. Legile şi pedepsele aspre ale stăpânirii austriece au făcut ca încă de atunci mulţi etnici romi să urască stăpânirea.

De altfel, împărăteasa Maria Tereza n-a fost niciodată iubită, nici de către popor, nici măcar de către nobilime. De vină au fost reformele foarte aspre, pornite din educaţia ei catolică extrem de riguroasă şi din credinţa că nu trebuie să dea socoteală decât în faţa Divinităţii, singura în măsură să aibă puterea de a o plasa pe tronul imperiului.

Tot educaţia religioasă a făcut să aibă o relaţie extrem de bună cu soţul ei, Francisc Ştefan de Lorena, împreună cu care a avut 11 copii. Numărul mare de urmaşi ar putea constitui o altă sursă de a alimenta bârfele populare, potrivit cărora împărăteasa ar fi fost nesăţioasă sexual.

Cu toate acestea, mariajul împărătesc este descris de către istorici drept unul „incredibil de armonios”, iar sursele bibliografice arată că Maria Tereza i-a fost fidelă soţului chiar şi după moartea acestuia. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre împăratul Francisc Ştefan, a cărui fire libertină l-a condus la numeroase aventuri extramaritale. Aceasta a fost una dintre principalele surse de tensiune în cuplu, tensiune pe care împărăteasa a decis s-o rezolve printr-un alt decret brutal, menit să-i atragă din nou antipatia supuşilor.

Citeste si:  G-fest, probably the best fest from est
Maria Tereza şi soţul Francisc Ştefan, alături de copii FOTO wikipedia.org

A înfiinţat Comisia de Castitate, care a funcţionat la Viena între 1751 şi 1769. Comisarii angajaţi aveau ca sarcină să spioneze viaţa sexuală a unora dintre domnii din nobilime care probau un caracter libidinos. Dacă erau prinşi cu acte sexuale în afara căsătoriei, pedepsele mergeau de la amenzi extrem de aspre, până la pierderea gradelor militare înalte. În acelaşi timp, doamnele erau pedepsite cu ani grei de izolare la mănăstire. Prin „doamne” se pot înţelege şi prostituate, a căror populaţie era estimată în Viena acelor ani la 16.000, dintre care 10.000 de origine simplă şi 6.000 din „high class”.

Pe marginea Comisiei de Castitate a făcut un comentariu păstrat de arhive chiar celebrul aventurier Giacomo Casanova, în “Memoires” („Povestea vieţii mele”), scrisă între 1791-1788.: „O legiune de spioni josnici, decoraţi cu noblescul titlu de «comisari de castitate», erau torţionarii nemiloşi ai tinerelor domniţe. Împărăteasa n-a fost capabilă să practice sublima virtute a toleranţei faţă de ceea ce se cheamă iubire nelegitimă”.

Comisia de Castitate era una dintre apendicele Constitutio Criminalis Theresiana, actul penal fundamental al Imperiului, care prevedea, printre altele, în ciuda opoziţiei multor apropiaţi, că adevărul poate fi extras doar prin tortură.

Aceeaşi constituţie prevedea pedepse drastice pentru prostituţie. „Femeile incorigibile” erau condamnate la muncă forţată în penitenciare, unde erau puse să trudească la maşinile de filare, adoptate în imperiu în anii revoluţiei industriale.

Cea mai grea pedeapsă priveşte din nou un teritoriu românesc din fostul imperiu Romano-German. Este vorba despre „Temesvarer Wasserschübe” sau „Deportarea pe apă la Timişoara”. Banatul era bântuit, pe vremea împărătesei de malarie, iar zvonurile ajunse de acolo în capitala imperiului, Viena, îl făceau să fie considerat un tărâm bântuit, de iad.

De aceea, un alt decret instituit în 1751, cu prilejul Comisiei de Castitate, prevedea această deportare pe Dunăre în provincia considerată cel mai prost loc posibil al lumii. Erau vizate toate elementele antisociale periculoase din capitală (criminali, prostituate, contrabandişti, braconieri, vagabonzi sau ţărani răsculaţi). De două ori pe an, în intervalul 1752-1768, aceştia erau transportaţi pe Dunăre şi abandonaţi în Timişoara. În total, conform documentelor de arhivă, au fost deportaţi prin „proiectul” împărătesei 3.130 de infractori la Timişoara. Deportarea pe Dunăre a avut totuşi o reputaţie proastă şi a complicat procesul colonizare a provinciei. Pe de altă parte, istoricii consideră că numărul infractorilor a fost mic în comparaţie cu cel al coloniştilor şvabi voluntari (42.000, în intervalul 1763-1773).

Sursa: Adevarul.ro

loading...

Citeste si:

Comenteaza

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close