Viaţa la 30 de ani, fără iubit, dar cu medalii Catalina Ponor

Viaţa la 30 de ani, fără iubit, dar cu medalii Catalina Ponor

La 30 de ani, Cătălina Ponor ne arată că ambiția și munca neîncetată fac performanța posibilă. Dar prețul medaliilor care ne emoționează până la lacrimi, ori de câte ori urcă pe podium, este singurătatea. E un preț pe care ea e dispusă să îl plătească și, până la urmă, cine suntem noi să o judecăm?!

Ne-am întâlnit cu toții la piscină pentru a o celebra într-un editorial special pe gim­nasta Cătălina Ponor. Obișnuită cu ima­ginea ei de la televizor, aceea a sportivei cu părul prins riguros în coadă, aproape că nu am observat-o pe Cătălina în „ci­vil“, cu părul șaten lăsat liber pe spate și cam de înălțimea unei puștoaice de școală generală. Ne roagă să nu o pozăm chiar în mijlocul mulțimii, unde nu crede că se va simți foarte confortabil, având în vede­re că până acum toate ședințele foto la care a luat parte s-au întâmplat într-un cadru ceva mai restrâns, în studioul unui fotograf sau în sala de gimnastică. Asemeni mie mai devreme însă, ni-meni nu pare să observe prezența unei campioane la piscină, într-o zi de 1 iunie. Fiecare își vede de crema de plajă și de telefonul mobil. Așa cum și Cătălina și-a văzut de treaba ei, de fiecare dată. Sau a încercat să facă asta. Nu pot să nu des­chid discuția comentând comportamen­tul suporterului român care, atunci când un conațional sportiv câștigă, îl ridică în slăvi, iar atunci când pierde, îl înjură. O întreb pe Cătălina cum a influențat-o va­lul de critici negative ce au precedat par­ticiparea ei la Jocurile Olimpice de la Rio, când din cauza necalificării echipei române de gimnastică, Federația a tre­buit să aleagă o singură gimnastă să re­prezinte România, iar între Larisa Iordache și Cătălina Ponor, s-a decis asupra celei din urmă. „Din păcate, sunt foarte mulți «știutori» care nu înțeleg ce înseamnă sportul de performanță, care probabil au călcat o dată, de două ori în sală și li s-a părut ușor să facă două rosto­goliri, dar în spatele sportului, oricare ar fi el, că e gimnastică, tenis, înot, atletism, handbal, este efectiv foarte multă muncă. Sunt sute de ore de antrenamente în care poate îți dorești să iasă mult mai bine de­cât faci, ore în care îți riști sănătatea − pui o dată piciorul greșit și faci o entorsă care te scoate din concurs. Dar nu cred că ar trebui să ne mai intereseze părerile altora. Asta s-a întâmplat și la olimpiadă: m-au interesat părerile altora, m-am uitat la tot felul de comentarii, le-am pus la suflet și nu m-au ajutat cu nimic. Eu sunt o per­soană foarte profesionistă și am pretenții extrem de mari de la mine. Asta e proble­ma mea. La Rio mi-am dorit poate prea mult și n-a fost să fie. Dar mi-am învățat lecția acolo și acum, înainte de Campionatele Europene, mi-am lăsat te­lefonul la o parte, pentru că știam că pre­siunea e mult mai mare când ești la tine acasă. Toată lumea se așteaptă să faci ceva și tu, ca să nu dezamăgești, îți dorești să iasă perfect. Și fix atunci nu iese. Așa că, pe durata antrenamentelor, am încercat să mă concentrez la exercițiu, să nu mă lovesc, cu toate că la finala de la bârnă am concurat cu o entorsă la gleznă, pentru că m-am accidentat în calificări. A fost un pic vânătă și umflată, dar a fost OK.“

Citeste si:  Cum sa le multumesti persoanelor dragi din viata ta

La Cluj avea să își ia revanșa, să arate tu­turor că poate. Cu toți ochii ațintiți asupra ei, cu mama sa în tribună, presiunea a fost poate și mai mare ca la Rio. „Ai văzut cum mi-au dat lacrimile pe podium! Crede-mă: e greu să obții reacții de genul ăsta de la mine, dar am trecut prin atât de multe în ultima vreme, am tras de mine foarte tare, mai ales că după olimpiadă rămăsesem fără antrenor, am lucrat mai mult singură, așa că s-au adunat toate. Când am urcat pe aparat, n-am avut ni­ciun stres. Abia după ce am terminat exercițiul, am realizat că mi-a ieșit ce vo­iam și era clar că o să iau medalie. Pentru că știi: atunci când concurezi spre finalul competiției, 80% știi ce medalie iei, în funcție de cum ai evoluat. Dar la Cluj toa­tă lumea a fost cu mine, oamenii din sală au fost extraordinari. Nu am avut aseme­nea public în toată cariera mea de 26 de ani. Pe unii sportivi publicul îi încarcă ne­gativ. Pe mine o astfel de atmosferă mă încarcă pozitiv.“

La cei 30 de ani ai săi, Cătălina are un statut aparte în lumea gimnasticii. Ea este poate ultima reprezentantă a generației vechi de gimnaste, cele care nu dădeau înapoi în fața durerii, cele care ascultau cu sfințenie de antrenori, cele care visau medalii olimpice. O în­treb cum se simte în această ipostază: „Sunt sportivul României, ceea ce în­seamnă că îmi asum atribuțiile și obligațiile de sportiv în activitate: stau în cantonament zilnic, am două antrena­mente pe zi, ascult indicațiile antrenoru­lui. Mai ales eu, care sunt un exemplu pentru cele mici, pur și simplu trebuie să am un comportament exemplar pentru ca ele să ia modelul și să meargă mai de­parte în sportul ăsta.“. O întreb cum i se pare generația tânără de gimnaste și cum era ea la vârsta lor. „Cele mici au potențial, dar mai au de lucrat un pic la psihic. Eu sunt acolo cu ele și sper să învețe de la mine care ar trebui să fie mentalitatea lor, ca să poată ajunge sus. Trebuie să prindă curaj să meargă mai departe, să înțeleagă că e nevoie să treacă peste micile proble­me de sănătate care apar, pentru că, dacă se vaită la fiecare durere mică, n-or să ajungă campioane olimpice sau ce își do­resc ele. Eu sunt genul de sportiv care re­zistă la durere și trage precum calul înain­te. De multe ori am trecut peste dureri și am lăsat la o parte problemele de sănăta­te, pentru că mi-am dorit să fac ceva. Uneori e descurajant: dacă durerea te ține prea mult și tot o iei de la capăt, e descu­rajant. Așa mi s-a întâmplat mie cu operația la tendon de dinainte de Olimpiadă, unde am tras cinci luni de zile, în care am încercat să mă recuperez, și pe urmă, cum intram un pic în pregăti­re, cum începea iar să mă doară și iar fă­ceam niște rupturi fibrilare, și iar o luam de la capăt. La un moment dat, cedezi și îți zici: «Înseamnă că organismul nu mai ține, asta e!», dar dacă nu treci peste și nu încerci din nou și din nou, nu reușești să ajungi sus. La vârsta lor, eram foarte ambițioasă și probabil de asta am reușit rezultatele pe care le am. Mi-am dorit foarte mult, am și muncit foarte mult.

Citeste si:  Shakira are piesa noua - "Me Enamoré"

Citeste continuarea in numarul de IULIE al revistei VIVA! la standurile de presa din 30 iunie

Sursa: Viva.ro

loading...

Citeste si:

Comenteaza

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Close