Europa apasă accelerația pe un plan de rezervă în interiorul NATO, în scenariul – tot mai des rostit, chiar dacă nu oficial – în care Statele Unite ar face un pas înapoi. Pe fondul tensiunilor legate de războiul cu Iranul și al divergențelor transatlantice, capitalele europene schițează discret o formulă de „NATO european”, capabilă să funcționeze chiar și fără sprijinul american. Este, în esență, o repoziționare strategică.
De la Berlin vine semnalul
Ideea nu este construirea unei alianțe paralele, ci întărirea structurilor NATO existente printr-o implicare europeană mult mai profundă. Cu alte cuvinte, europenii încearcă să umple golurile pe care, până acum, le acoperea Washingtonul. Planul, discutat mai mult în culise, urmărește menținerea descurajării în fața Rusiei și continuitatea operațională, chiar dacă SUA și-ar retrage complet prezența militară.
Punctul de cotitură vine însă din Berlin. Germania, tradițional reticentă la ideea unei autonomii strategice, își schimbă poziția sub conducerea cancelarului Friedrich Merz. Timp de decenii, Berlinul a preferat umbrela de securitate americană. Acum, această certitudine se fisurează, iar efortul inițiat anul trecut a căpătat viteză după declarațiile lui Trump și refuzul europenilor de a susține ofensiva americană în Iran.
O Alianță „mai europeană”
Provocarea este uriașă. NATO este construită, în aproape toate dimensiunile sale – logistică, informații, comandament – în jurul leadershipului american. Și totuși, direcția este clară. Alianța va deveni „mai europeană”, după cum a declarat recent secretarul general Mark Rutte.
Diferența esențială este că această transformare nu mai vine ca răspuns la presiuni americane, ci dintr-un impuls intern. Un impuls alimentat de retorica tot mai ostilă a lui Trump la adresa aliaților. Președintele Finlandei, Alexander Stubb, unul dintre arhitecții acestor discuții, vorbește deschis despre o redistribuire a responsabilităților. Dar, avertizează el, procesul trebuie gestionat cu grijă, nu lăsat să se producă brusc.
Provocări uriașe și întrebări incomode
În paralel, europenii încep să abordeze întrebările incomode. Dar cine ar prelua, pe bune, toate aceste responsabilități? Cine ar coordona apărarea antiaeriană și antirachetă, cine ar gestiona logistica spre flancul estic sau cine ar conduce exercițiile militare majore? Sunt dileme tehnice, dar cu implicații politice majore.
Se discută inclusiv despre reintroducerea serviciului militar obligatoriu, abandonat de multe state după Războiul Rece. În același timp, Europa încearcă să recupereze decalajele față de SUA în domenii critice: războiul anti-submarin, capacitățile spațiale sau realimentarea în aer. Proiectele comune, precum cel franco-german-britanic pentru dezvoltarea de rachete de croazieră stealth și arme hipersonice (văzute ca pași concreți în această direcție), sunt menite să umple aceste goluri.
Limitele autonomiei și umbrela nucleară
Numai că există limite evidente. Niciun stat european nu poate înlocui SUA ca lider militar al alianței. Mai ales în domeniul descurajării nucleare, unde doar americanii oferă acea umbrelă strategică extinsă la nivel continental.
De aici și una dintre cele mai sensibile discuții: extinderea capacității nucleare europene. Franța și Marea Britanie sunt sub presiune să joace un rol mai mare. Iar ideea ca descurajarea nucleară franceză să acopere și alte state europene, inclusiv Germania, nu mai este un subiect tabu.
În realitate, Europa nu rupe NATO.
O redefinește. Încet, precaut, dar vizibil. Iar această transformare spune mai mult despre neîncrederea în viitorul relației transatlantice decât despre ambițiile de autonomie ale continentului.
