Jessica Lange, Trăind pe muchie de cuțit: „Ce ar trebui să faci pentru a te balansa de pe acea sârmă?”
Jessica Lange a început să exploateze o „sălbăticie” în calitate de artistă. Acest lucru ar putea suna ciudat venind din partea unei persoane care a câștigat deja Tripla Coroană în actorie – cu două premii Oscar (Tootsie, Cerul Albastru), trei premii Emmy (Grey Gardens, două sezoane din American Horror Story), și un Tony (în rolul lui Mary Tyrone în Long Day’s Journey Into Night) – și și-a construit reputația pe un fel de neînfricare emoțională. Dar în aceste zile, Lange spune în emisiunea din această săptămână Little Gold Men (citiți sau ascultați mai jos), ea este chiar mai puțin inhibată. Multe dintre personajele ei „navighează în sănătatea mintală”, spune ea. „Și asta este întotdeauna, pentru mine, cel mai interesant lucru de jucat”.
Lange vine după o dublă reprezentație infernală, între reprezentația de pe Broadway a spectacolului Mother Play, care s-a încheiat recent (și pentru care a primit o altă nominalizare la Tony), și filmul ei HBO The Great Lillian Hall, pentru care a revenit în cursa pentru premiile Emmy. În ambele, ea joacă rolul unor mame care se confruntă cu decenii de greșeli și regrete. Dar, în timp ce în primul film urmărim urma captivantă a distrugerii ei de-a lungul deceniilor, în Lillian Hall lucrarea este mai mult internă – și devastatoare. Lillian este o mare actriță de teatru care se luptă cu demența, iar filmul, în care joacă Kathy Bates și Lily Rabe, urmărește determinarea ei de a finaliza o producție de Livada de vișini în timp ce se confruntă atât cu realitățile bolii sale, cât și cu alegerile pe care le-a făcut în viață pentru a ajunge la acest moment.
Este un alt tur de forță din partea unui actor care este cunoscut pentru ele de aproape 40 de ani. În interviul nostru, Lange explică de ce acest moment încă se simte diferit.
Vanity Fair: La ce v-ați conectat în Lillian Hall?
Jessica Lange: În primul rând, oportunitatea de a face un film despre lumea teatrului mi s-a părut cu adevărat fascinantă. Dacă te uiți la filme clasice, cum ar fi Cassavetes’s Opening Night sau Totul despre Eva… ideea de a intra în lumea teatrului și de a filma într-un mod veridic mi s-a părut o mare oportunitate. Personajul, ea are defecte, dar majoritatea personajelor au. Ea este, de asemenea, foarte curajoasă și cred că are mult curaj. Face greșeli uriașe, dar perseverează și are un mare simț al angajamentului față de teatru.
Ați vorbit despre noțiunea de simpatie și ați spus că este o capcană în care cad adesea actorii. Cum ați reușit să vă descurcați cu ea de-a lungul carierei dumneavoastră?
De multe ori când spun da, este pentru personaje care… sunt dificile – care trăiesc la limită. Dacă vă uitați, să zicem, la Frances Farmer sau Blanche DuBois sau chiar la Mary Tyrone, sau la personajul Carly din Blue Sky-toate aceste personaje au o parte întunecată și una luminoasă. Ideea de: De ce ar fi nevoie pentru a te balansa de pe acea sârmă și a cădea în abis? Mi se pare că acest tip de personaje se pretează la o explorare a adâncurilor în care, în mod normal, nu ai vrea să cazi.
Probabil că cel mai preferat personaj pe care l-am jucat vreodată și unul pe care aș putea continua să îl joc la nesfârșit dacă nu aș continua să îmbătrânesc, ar fi Mary Tyrone. Este atât de strălucit concepută. Am jucat-o acum de trei ori – am jucat-o pe scenă la Londra, am jucat-o pe scenă aici, la New York, și am și filmat-o – și niciodată nu simt că ajungi la fundul puțului. Întotdeauna mai sunt multe de explorat. Iar pentru mine, ca actor, asta este ceea ce aș căuta.
Cu acest personaj pe care îl joc acum pe scenă [in Mother Play], așa este și cazul. Este un personaj dificil. Nu este simpatică, dar există momente în care este simpatică. Sunt momente în care greșelile, deciziile pe care le ia sunt aproape de neconceput, de neînțeles ca mamă. Cu Lillian Hall, nu este chiar atât de extremă, dar a fost vinovată de greșeli făcute ca mamă – fie că a fost vorba de neglijență sau de a pune alte lucruri înaintea copilului ei. Pe măsură ce trec anii, cum te descurci cu asta? Ce fel de remușcări, ce fel de regrete, ce fel de tristețe, cu adevărat, porți cu tine de pe urma acelor experiențe?
Cu astfel de personaje, sunt curios dacă pot fi greu de îndepărtat. Sunt roluri foarte intense din punct de vedere emoțional, cele pe care le descrii.
Cred că la început, da, au fost. Frances a fost într-adevăr primul rol important pe care l-am avut. A fost greu să scap de el. Unele dintre ele rămân cu tine. Te bântuie după ce le părăsești. Așa am simțit și cu Blanche DuBois, după ce am jucat-o pe scenă de mai multe ori. Sunt încă acolo. Le cunoști esența, le plutește în aer. Îi simți. Și este un pic ca o bântuire în timp, desigur. Devine mai ușor pentru că te obișnuiești mai mult cu ceva de genul: „Bine, asta a fost. Am terminat, mă îndepărtez”. Dar sunt câteva care au rămas mai mult decât altele.
Sursa: www.vanityfair.com