Prețurile mici din 1989 ascundeau penuria. O Dacia ajungea la 23 de salarii medii nete

Analiza menționează inițial un salariu mediu net de aproximativ 3.630 de lei, dar indică ulterior datele oficiale de 3.538 de lei brut și 3.063 de lei net pentru același an. În 1988, media netă fusese de 2.946 de lei, iar salariul minim era de 2.000 de lei, nivel stabilit tot din 1988.

Un salariu echivala matematic cu 750 de pâini

Prețurile aproximative din 1989 arată cât de mult putea cumpăra, pe hârtie, venitul mediu:

• pâine, 4 lei;
• zahăr, 12 lei/kg;
• ulei, 17 lei/litru;
• unt, 14 lei;
• ou, 1,5 lei;
• orez, 17 lei/kg;
• lapte, aproximativ 3,5 lei/litru;
• carne, aproximativ 35-38 de lei/kg;
• banane, aproximativ 22-23 de lei/kg;
• salam de vară, aproximativ 64-65 de lei/kg.

Raportarea acestor prețuri la salariul mediu net de 3.063 de lei oferea următoarele echivalențe:

• aproximativ 750 de pâini;
• aproximativ 180 de litri de ulei;
• aproximativ 2.000 de ouă;
• aproximativ 200 kg de zahăr;
• aproximativ 80 kg de carne.

Aceste cantități erau rezultate matematice, nu cumpărături care puteau fi făcute într-o singură vizită la magazin. O familie avea nevoie de mai multe categorii de alimente, iar o parte dintre ele erau raționalizate sau greu de găsit.

Cartela limita cantitățile care puteau fi cumpărate

Pâinea, ouăle, carnea, zahărul și uleiul erau raționalizate. În anii lui Ceaușescu, limita ajungea la 300 g de pâine pe zi și 10 ouă pe lună, alături de cantități restrânse de carne, zahăr și ulei, cumpărate pe cartelă.

Carnea, deși avea un preț de aproximativ 35-38 de lei/kg, era greu de procurat. Se formau cozi și liste, iar oamenii puteau aștepta ore sau zile fără garanția că produsul mai era disponibil când le venea rândul.

Costul real al cumpărăturilor includea astfel mai mult decât suma de pe etichetă: timpul petrecut la coadă, drumurile între magazine, așteptarea aprovizionării, cantitățile limitate, relațiile personale și, uneori, piața informală.

Inflația redusă nu umplea magazinele

Indicele mediu anual al prețurilor de consum era de aproximativ 101,1 în 1989, ceea ce corespundea unei creșteri de circa 1,1%. Prețurile erau administrate în mare parte de stat, iar raritatea unui produs nu ducea automat la scumpirea lui, ca într-o economie de piață. Produsul putea să-și păstreze prețul oficial și să dispară de pe raft.

Deci, România nu avea atunci inflația galopantă apărută după 1990, dar stabilitatea prețurilor nu însemna și acces normal la mărfuri.

O altă estimare, atribuită FMI, indică pentru 1989 o creștere de aproximativ 0,9% a prețurilor de consum, diferită de rata de 1,1% rezultată din indicele mediu anual. Aceeași evaluare arată că salariul mediu nominal crescuse cu aproximativ 4%, iar salariul mediu real cu circa 3,1%.

Creșterea statistică a puterii de cumpărare nu includea însă timpul pierdut la cozi și imposibilitatea de a găsi anumite produse. La un preț oficial de 35 de lei pentru un kilogram de carne, cumpărătorul putea ajunge în fața magazinului după terminarea mărfii.

Întreținerea ajungea la aproximativ 10% din salariul mediu

Pentru un apartament bucureștean de două-trei camere, întreținerea era estimată la câteva sute de lei pe lună. În cazul unui apartament cu trei camere, suma ajungea la aproximativ 300 de lei, în jur de 10% din salariul mediu.

Factura relativ redusă nu descria și calitatea serviciilor. Anii ’80 au fost marcați de restricții severe privind energia, încălzirea și apa caldă, iar serviciile puteau să nu fie disponibile în condiții normale.

Televizorul color și Dacia cereau mai multe salarii

Un televizor alb-negru costa în jur de 3.000 de lei, echivalentul unui salariu mediu net. Pentru un televizor color, prețul urca la aproximativ 10.000 de lei, adică aproape trei salarii medii nete.

O Dacia ajungea la aproximativ 70.000-85.000 de lei, în funcție de versiune. Documente din 1989 menționau explicit un preț de 70.000 de lei pentru o Dacia 1300, echivalentul a 23 de salarii medii nete.

În cazul alimentelor, locuinței și bunurilor de folosință îndelungată, prețul oficial arăta numai câți bani trebuiau plătiți. Accesul efectiv depindea și de disponibilitatea produselor, limitele impuse prin cartelă și timpul necesar pentru procurarea lor.