Bienala de la Whitney primește un „cor disonant” de artiști

La ediția din acest an a Bienalei Whitney, intitulată „Even Better Than the Real Thing” și cuprinzând peste 70 de artiști, co-curatoarele și organizatoarele Chrissie Iles și Meg Onli au urmărit să reunească ceea ce ele descriu drept un „cor disonant”. Printre vocile artistice se numără și artistul multidisciplinar JJJJJJerome Ellis, ale cărui practici – muzică, performance, scris – aduc în discuție întrebări legate de timp, disfluență și viitorul incluziv pe care îl promit mândria bâlbâielii și justiția pentru persoanele cu dizabilități. Ellis contribuie la acest studiu cu două lucrări specifice la fața locului. Una dintre ele este o partitură pe care o va scrie doar după ce se va deschide spectacolul. (În galerie există un loc gol, de anticipare: „De când s-a deschis expoziția, am reușit să petrec timp lent, de reflecție, cu lucrările acestor artiști incredibili”, au scris ei la VF în această săptămână. „Scopul meu cu partitura este de a onora munca celor care au lucrat pentru a crea această bienală. Cum fac acest lucru? Nu știu încă”). Celălalt este un panou bazat pe text, scris în mandarină, spaniolă și engleză (printre cele mai vorbite limbi din New York), în care simbolurile reprezintă pauzele și repetițiile bâlbâielii. Panoul publicitar a fost o potrivire întâmplătoare pentru tema Bienalei.

„De fapt, nu am învățat asta, acea frază, un „cor disonant”, decât după ce am făcut panoul publicitar”, spune Ellis. „Eram deja în spiritul ei. Și pentru că Bienala este – pentru mine – este atât de mult despre, despre plural, despre, despre, despre, despre multiplu, sunt onorat să pot fi o voce, printre multe altele.”

Pentru a concepe panoul publicitar, Ellis a format un colectiv, People Who Stutter Create, care i-a reunit pe doctorandul Jia Bin, poeta Delicia Daniels, designerul Conor Foran și logopedul Kristel Kubart. Deși în mod obișnuit este un artist solo care aprofundează sincopele specifice propriului discurs (proiectele sale, inclusiv albumul de debut din 2021, The Clearing, încorporează bâlbâiala lui Ellis ca fiind intrinsecă experienței sonore), Ellis a savurat oportunitatea de a fi extrem de colaborativ, chiar și de a face crowdsourcing de idei de la tineri studenți care se bâlbâie.

„Putem cânta cu toții împreună”, spun ei, „dar pot exista divergențe, pot exista diferențe”.

Importanța colectivului este mereu în prim-plan. „Există aceste practici specifice pe care invalizii și persoanele cu dizabilități le-au dezvoltat în jurul interdependenței care, care, care, care, care resping, foarte explicit, ideea de a fi separabil”, spune Ellis, „ideea că, că, că, că sănătatea râului este – ideea că, că, că, că sănătatea râului este altceva decât inextricabilă de sănătatea mea.”