Propunerea de pace în 15 puncte avansată de Donald Trump pentru Iran conține condiții pur și simplu inacceptabile pentru Teheran, explică Ioana Mateș, expertă în relații internaționale. Planul, care include restricții asupra programului nuclear și balistic, dar și deschiderea Strâmtorii Ormuz, se lovește de o realitate geopolitică complexă.
Liniile roșii ale Teheranului: Programele nuclear și balistic
Primul și cel mai sensibil punct al planului american este legat de programul nuclear. Aici, poziția Iranului este complet inflexibilă, după cum subliniază Ioana Mateș:
„În privința dezmembrării echipamentelor nucleare nu se va pune în discuție”. Motivația nu este doar strategică, ci și una economică. Iranul are nevoie de energie, iar „centralele pe gaz nu fac față necesarului intern”.
Dar dincolo de energie, componenta civilă este esențială. „Au nevoie de energie nucleară, dar au nevoie de Uraniu pentru echipamente medicale, cercetare și agricultură”, explică Mateș. Din acest motiv, cererea SUA de dezmembrare a facilităților este, pe bune, o fantezie. „Nu o să fie niciodată de acord să-și predea materialul nuclear”, adaugă experta, care amintește că Teheranul consideră acest program un „efort de generații”, plătit cu vieți omenești.
Singura concesie reală posibilă este una limitată: „sunt de acord să se supună inspecțiilor Agenției Internaționale pentru Energia Atomică și să dilueze orice concentrație până la nivelul uzului civil”.
Iar situația este identică și în cazul programului de rachete balistice. Răspunsul Iranului este la fel de categoric: „sub nicio formă nu este un punct de negociere”. Pentru Teheran, acest program ține de „dreptul natural de a se apăra” într-o regiune extrem de instabilă.
Strâmtoarea Ormuz, singurul punct unde dialogul pare posibil
În ceea ce privește Strâmtoarea Ormuz (un punct strategic prin care circulă aproximativ o cincime din petrolul mondial), lucrurile stau puțin diferit. Aici nu există o poziție la fel de rigidă, iar experta consideră că „va exista loc de negociere”. Soluția ar putea veni dintr-un acord regional între statele din Golf, mai exact „un acord de navigare și un acord de exploatare semnat de statele riverane”.
Numai că Iranul a început deja să-și consolideze controlul, percepând taxe de trecere de 2 milioane de dolari pentru anumite nave comerciale. Presa spaniolă a relatat că navele care aparțin Spaniei ar putea tranzita gratuit, ca urmare a poziției critice a premierului spaniol față de intervenția americano-israeliană.
Influența regională și bazele SUA, obstacole majore
Discuția devine din nou rigidă când vine vorba de influența regională a Iranului și sprijinul pentru grupări precum Hezbollah. Mateș explică politica Teheranului printr-o dimensiune ideologică: Iranul se consideră un protector al „popoarelor oprimate”. Sprijinul pentru aceste grupări nu este negociabil fără concesii majore, iar experta identifică o linie roșie absolută: „în absența retragerii trupelor israeliene din sudul Libanului nu va putea exista niciun compromis”. Această condiție are, spune ea, „100% certitudine”.
Pe de altă parte, cererea Iranului privind retragerea bazelor militare americane din regiune este interpretată mai degrabă ca un instrument de negociere. „Este un stimulent, o idee pe care vrea să o pună pe tapet țărilor din Golful Persic”, consideră Mateș, scopul fiind crearea unei arhitecturi regionale de securitate fără SUA, „un fel de pact de neagresiune”. Șansele ca Washingtonul să accepte sunt însă minime.
„Dacă viitorul apropiat înseamnă o săptămână, două, nu cred. Cred că aceste negocieri vor dura mult mai mult”, avertizează Mateș.
De ce un „model Venezuela” nu va funcționa niciodată în Iran?
Un alt mit demontat de expertă este ideea unei schimbări de regim la Teheran, similară unui „model Venezuela”. V-ați gândit vreodată de ce nu se poate aplica? Ioana Mateș respinge categoric scenariul:
„Nu va exista niciodată posibilitatea ca o intervenție străină să schimbe regimul politic din Iran”.
Motivul ține de identitatea profundă a societății iraniene și de „un puternic simț al autodeterminării”. Mai mult, presiunea externă are exact efectul opus celui dorit. „Agresiunea externă este un factor de consolidare internă”, explică Mateș, arătând că atacurile au dus la o mobilizare a societății în jurul puterii.
Diplomați citați de presa internațională susțin că planul american provine în mare parte dintr-o propunere elaborată încă din 2025. Anumite elemente ale acelui cadru ar putea fi deja depășite, având în vedere rundele suplimentare de negocieri din 2026 și consecințele loviturilor americane asupra infrastructurii nucleare iraniene.
