În Janet Planet, un dramaturg strălucit debutează într-un film promițător

Annie Baker este una dintre cele mai mari artiste de teatru americane din generația ei. Piesele ei, precum dramedia despre clasa de teatru pentru adulți și educația adulților Transformarea în oglindă de cerc, povestea sinistră și melancolică a fantomelor John, privirea câștigătoare a premiului Pulitzer asupra angajaților unui cinematograf dintr-un orășel. The Flick-conteste noțiunile de complot tradițional, în timp ce sapă adânc în umanitatea obișnuită. Munca ei este în același timp sinceră și uluitor de poetică; vizionarea unui spectacol al lui Annie Baker este adesea ca și cum ai asista la un truc de magie.

Astfel, a existat o mare anticipare atunci când primul film al lui Baker, Janet Planet, a fost anunțată, precum și o oarecare reținere. Ar putea stilul ei caracteristic să supraviețuiască cerințelor unui film – atât tehnice, cât și structurale? Ce i-ar putea oferi filmul pe care teatrul nu i-l poate oferi? Lucrurile se pierd și se câștigă atât în Janet Planet (care va avea premiera în anumite cinematografe pe 21 iunie), un film mic și plin de sine despre o mamă și o fiică care se plimbă prin vară.

Julianne Nicholson interpretează personajul principal, o acupuncturistă și mamă singură care își crește fiica de 11 ani în vestul statului Massachusetts, în 1991. Dar acea fiică, Lacy (Zoe Ziegler), este cu adevărat protagonista filmului. Mai ales prin ochii ei aflăm despre lumea acestei mici familii: plăcerile și durerile ei, obiceiurile și parametrii ei specifici.

La începutul filmului, Lacy dă un telefon târziu în noapte din tabăra de vară, spunând că se gândește că s-ar putea sinucide dacă mama ei nu o ia și nu o duce acasă. Este un început destul de dramatic, și întunecat de amuzant, care sugerează mai mult de atât. Dar Baker păstrează o mare parte din restul filmului liniștit, reținut. Janet Planet se desfășoară într-un murmur de vis, folosind tușe moi pentru a picta o imagine a unei perioade liminale a copilăriei – perioada de conștientizare a umanității individuale a părinților.

Baker segmentează filmul în capitole, spunând micro-povești despre diverse persoane care intră și ies din orbita lui Janet și Lacy. Există un iubit, Wayne (Will Patton), care este laconic și suferă de migrene și nu pare să aibă prea multă grijă de Lacy. O prietenă și artistă de teatru locală, Regina (Sophie Okonedo, caldă și atrăgătoare ca întotdeauna), se cazează pentru scurt timp cu fetele. Și mai este și Avi (Elias Koteas), o altă persoană hippie din teatru care îi captează atenția lui Janet.

Nu pare să se întâmple prea multe în aceste viniete. Dar, bineînțeles, ceva destul de mare se întâmplă de fapt: Lacy se uită. Învață din ce în ce mai mult despre dorințele și frustrările mamei sale, despre tiparele ei de eroare sau de judecată greșită, despre nevoile ei așa cum există ele separat de fiica ei. Baker a crescut în vestul statului Massachusetts și s-a născut cam când ar fi trebuit să fie Lacy, și poate că reflectă asupra propriei conștientizări la acea vârstă: cât de multe lucruri a înțeles și cât de puține a înțeles despre adulții din viața ei. Învățând lucruri despre mama ei, prin interacțiunea și observația mimată de prim-planurile plutitoare ale filmului, Lacy învață și despre ea însăși, despre cum oamenii se sprijină și se apropie unii de alții de-a lungul vieții.

Așa cum poate este sugerat de titlul filmului, există o mare universalitate în toată această ruminație; probabil că ne putem aminti cu toții momente din copilărie când am simțit că avem o nouă înțelegere a familiei noastre sau a comunității noastre, chiar a lumii noastre. Baker comunică aceste revoluții cu o atingere foarte ușoară, poate prea ușoară uneori. Tânjim după mai mult de la acești oameni fermecător de idiosincratici, pentru a-i auzi exprimându-se pe deplin. Filmul pare, uneori, ca o primă încercare timidă, care nu vrea să-și întrerupă construcția delicată cu ceva atât de intruziv și concludent precum intriga sau expunerea.

În multe alte privințe, însă, Baker se dovedește a fi născută pentru mediu. Lumea naturală este evocată în mod palpabil în Janet Planet, toate zgomotele și luminile deosebite ale statului Massachusetts în timpul verii. (Ca nativă a acestui stat, m-am simțit complet transportată înapoi în loc și timp). Baker își manevrează minunat actorii, oferindu-le spațiu pentru a locui în spațiile filmului ca și cum ar fi fost acolo dintotdeauna – s-a descurcat deosebit de bine în distribuirea lui Ziegler și în crearea unei realități credibile prin care tânărul actor debutant poate manevra organic.

Iar Baker se construiește până la un cadru final profund afectuos, o imagine a unui copil pe punctul de a face ceva, dând un colț spre adolescență și toată evoluția viitoare a relației cu mama sa. La fel ca în cazul pieselor lui Baker, Janet Planet își învăluie publicul cu o atmosferă liniștitoare înainte de a oferi un pumn final de semnificație, un fel de rezumat al temei și al intenției care aruncă o lumină clarificatoare asupra a tot ceea ce tocmai ai văzut. Oh, asta este ceea ce acest lucru tăcut ne-a arătat tot timpul – exact așa cum face Lacy, în sfârșit înțelegem.