Protestele antiguvernamentale din Iran continuă pentru a 14-a noapte consecutivă, în condițiile în care autoritățile au impus o blocadă aproape completă a internetului de mai bine de două zile. Măsura limitează dramatic capacitatea cetățenilor iranieni de a comunica cu lumea exterioară, potrivit Euronews.
Blocada de comunicații intensifică riscurile
De aseară, doar un număr limitat de imagini și videoclipuri au reușit să ajungă la audiențele globale. Cu toate acestea, fragmentele care au circulat sugerează că, în ciuda restricțiilor, determinarea protestatarilor rămâne neclintită. Observatorii spun că blocada a intensificat sentimentul de urgență și a crescut riscurile de pe teren.
În mai multe videoclipuri care au circulat înainte ca conectivitatea să fie întreruptă, un slogan a apărut în mod repetat: „Nu ne mai este frică. Vom lupta”. Mulți iranieni subliniază că sentimentul de a se împotrivi nu a apărut peste noapte, ci este produsul a 47 de ani de represiune, umilință, dificultăți economice și reducerea la tăcere a dizidenței.
Momentele critice din istorie
Analiștii observă că momente ca acestea, când comunicarea este întreruptă, au fost istoric printre cele mai periculoase. Când imaginile, mărturiile în direct și verificarea independentă dispar, autoritățile se confruntă cu mai puțină examinare publică.
Ceea ce se întâmplă în orele următoare poate determina dacă protestele continuă să se răspândească sau dacă sunt reprimată violent, dacă forțele de securitate se abțin sau se mobilizează complet, și dacă atenția internațională acționează ca o restricție sau absența ei permite escaladarea. Experiențele trecute din Iran sugerează că perioadele de tăcere forțată au mers adesea mână în mână cu escaladări bruște ale violenței.
Creativitatea ca formă de rezistență
Indiferent de blocadă, iranienii au folosit expresia creativă ca formă de rezistență împotriva opresiunii și cenzurii. Actele simbolice de rezistență includ folosirea unui porumbel alb ca simbol pentru libertatea Iranului, îndepărtarea emblemei Republicii Islamice de pe steagul iranian, înlocuind-o cu simbolul mai vechi al Leului și Soarelui.
O imagine, în special, a rezonat profund. Dintr-un alt unghi al camerei, se poate vedea o mulțime stând în spatele unui bărbat care, în prima zi de proteste, a stat dezarmat pe pământ în fața forțelor de securitate. Apoi, aproape de necrezut, ofițerii de securitate se așează și ei jos, coborându-se la același nivel. Imaginea poate părea suprareal, mai ales în lumina unei declarații oficiale lansate de armată care își reafirmă loialitatea militară față de Liderul Suprem.
Coeziunea forțelor de securitate, pusă sub semnul întrebării
O întrebare cheie care rămâne este dacă protestele în curs ar putea crea diviziuni în cadrul forțelor de securitate, determinând unii soldați să se alăture publicului. Comentariile făcute de președintele SUA Donald Trump, lăudând protestatarii în orașe precum Mashhad, locul de naștere al Liderului Suprem al Iranului, împreună cu afirmațiile despre retragerea forțelor de securitate, au alimentat speculațiile.
Confirmarea independentă rămâne limitată, dar analiștii observă că dificultățile economice afectează soldații și familiile lor la fel de mult ca civilii. În același timp, alții avertizează împotriva concluziilor premature. Unii cred că Garda Revoluționară Islamică (IRGC) poate decide că doar o intervenție la scară largă poate restabili controlul, chiar cu riscul unei tensiuni interne mai profunde.
„Nu a existat încă niciun semn clar al unei schimbări decisive în echilibrul de putere”, a declarat un analist regional. „Sistemul poate alege represiunea prelungită în locul prăbușirii, chiar dacă aceasta duce la instabilitate pe termen lung”. Adăugând la îngrijorări, rapoarte neverificate au dezvăluit implicarea forțelor proxy iraniene, inclusiv membri ai Forțelor de Mobilizare Populară din Irak (Hashd al-Shaabi), în eforturile de a reprima protestele.
Strategia lui Reza Pahlavi
Un alt factor esențial care modelează realitatea actuală a Iranului este răspunsul public fără precedent la un apel lansat de Reza Pahlavi, Prințul Moștenitor și fiul ultimului monarh al Iranului. În urma demonstrațiilor masive, el a îndemnat iranienii să rămână în străzi, încadrând în mod explicit obiectivul ca fiind preluarea și menținerea controlului asupra centrelor orașelor.
În același timp, el l-a chemat pe Trump să fie pregătit să ia măsuri în sprijinul poporului iranian. El a făcut, de asemenea, apel la sectoarele economice cheie, în special petrolul și energia, să participe la greve naționale, o mișcare care face ecou unei strategii folosite în ultimele luni ale domniei tatălui său în 1979. Pentru mulți iranieni, această strategie are o rezonanță istorică profundă. În 1978-79, grevele din industriile strategice au jucat un rol critic în slăbirea statului.
Tăcerea ca act politic
În cultura politică de astăzi, mulți activiști susțin că tăcerea nu este neutră. Aceasta este adesea interpretată ca acceptare tacită a status quo-ului și, prin extensie, a represiunii. Din acest motiv, protestatarii insistă asupra importanței răspunsurilor internaționale și subliniază că acestea nu se pot limita la declarații de îngrijorare.
În schimb, ei susțin că vizibilitatea, presiunea și măsurile concrete contează cel mai mult. Ei avertizează că ceea ce se desfășoară în Iran nu va rămâne limitat în granițele sale. Va influența stabilitatea regională, modelele de migrație, piețele energetice globale și credibilitatea valorilor pe care multe guverne occidentale pretind că le susțin. Așa cum a scris poetul Saadi cu secole în urmă: „Ființele umane sunt membri ai unui întreg, în creația unei esențe și suflet. Dacă un membru este afectat de durere, ceilalți membri vor rămâne neliniștiti. Dacă nu ai simpatie pentru durerea umană, numele de om nu îl poți păstra.”
