Bine ați venit la alegerile anxietății

Nu-mi face nicio plăcere să raportez că am fost anxios de când Donald Trump a coborât pe acea scară rulantă de aur în iunie 2015. În următorul an și peste, oamenii mi-au spus să nu mai fiu o Cassandra. Soțul meu mi-a atras atenția asupra modului în care The New York Times a dat Hillary Clinton o șansă de 85% de a câștiga. „Nu mai fiți nevrotici”, a spus el. Dar îmi amintesc foarte bine când șansele lui Clinton în Colegiul Electoral s-au prăbușit pe măsură ce Times‘ acul predicției a scăzut până în anii 50, apoi în anii 20 – și apoi, în mod șocant, alegerile s-au încheiat. După ce am plecat de la o petrecere în mansarda unui prieten din SoHo, am mers pe Houston Street și am încercat să mă gândesc cum le voi spune copiilor mei ce tocmai se întâmplase.

Democrații au fost deosebit de uimiți de înfrângerea lui Clinton, ceea ce a deschis ușa la o mulțime de zbateri de mână și de căutări sufletești. Au nominalizat democrații persoana greșită? Să-și fi condus campania greșit? Ar putea Bernie Sanders ar fi câștigat? Au trecut aproape opt ani de atunci, iar dacă mă uit la harta Colegiului Electoral din 2016 (306 la 232) încă mă face să mă simt cam rău.

Replicile acelei curse tumultoase s-au prelungit în alegerile primare democrate din 2020, deoarece alegătorii voiau doar pe cineva care să câștige. The Atlantic a numit-o „primaria eligibilității”. Democrații au devenit obsedați de candidatul „Goldilocks”, cineva care nu era prea la stânga sau la dreapta, sau prea feminin, sau prea divers. După rezultate slabe în Iowa și New Hampshire, membrii clasei de experți, ca și mine, au renunțat la eligibilitatea lui Biden, doar pentru a vedea cum soarta lui se schimbă dramatic în Carolina de Sud. Respingerea lui Biden de către mass-media în acel ciclu electoral a fost poate cel mai bine prezentată în New York Times susținerea de către comitetul editorial a doi dintre rivalii săi, în timp ce liftierul de la ziar a făcut cu bucurie un selfie cu fostul vicepreședinte. Clasa trăncănitoare s-ar putea să nu-l fi iubit pe Biden, dar pe măsură ce a adunat victorii în alegerile primare și aprobări din partea foștilor rivali, a crescut percepția că poate singura persoană echipată pentru a elimina un bătrân alb era o alta. În cele din urmă, Biden a răsturnat ultimele alegeri, învingându-l fără probleme pe Trump în Colegiul Electoral, cu un rezultat de 306 la 232.

Am intrat acum în alegerile anxietății. Perspectiva ca Trump, cu cele patru acuzații penale și fanteziile sale autoritare, să se întoarcă la Casa Albă este, desigur, un scenariu terifiant. Iar aceste temeri s-au accentuat săptămâna trecută, pe fondul avalanșei de reportaje și de agitații care au urmat unui raport de 388 de pagini de la Robert Hur, avocatul special ales pentru a investiga modul în care Biden a gestionat documentele clasificate. Hur, pe care Trump l-a numit procuror general al SUA, ar fi putut la fel de bine să dea o audiție pentru funcția de procuror general într-o viitoare administrație Trump. În ciuda faptului că a constatat că nu existau suficiente dovezi pentru a-l acuza pe Biden – spre deosebire, să zicem, de cazul lui Trump – Hur a folosit raportul pentru a medita la memoria președintelui.

Vorbind de flashback-uri din 2016, acest comunicat m-a transportat înapoi la James Comey‘s scrisoare dăunătoare adresată Congresului despre utilizarea de către Clinton a unui server privat de e-mail, pe care presa s-a înfruptat în ultima săptămână a cursei prezidențiale. După cum arată Popular Information’s Judd Legum a constatat că „doar trei lucrări importante –The New York Times, The Washington Post, și Wall Street Journal-a publicat colectiv 81 de articole despre evaluarea lui Hur privind memoria lui Biden în cele patru zile care au urmat publicării raportului lui Hur”, în timp ce „incidentele care au ridicat întrebări despre starea mentală a fostului președinte Trump au primit mult mai puțină acoperire din partea acelorași publicații”. La Times singur, a remarcat el, „povestea a fost acoperită de 24 de reporteri (dintre care unii au scris mai multe articole), patru editorialiști de opinie și New York Times comitet editorial”. (Axios a relatat marți modul în care republicanii din Camera Reprezentanților intenționează să mențină facultățile mintale ale lui Biden „în lumina reflectoarelor”, un plan care ar putea fi ajutat de strălucirea mass-media).

Mulți democrați, între timp, au răspuns la raportul Hur pierzându-și complet mințile. Dacă ar fi fost din nou ca în 2016? Dacă democrații nu au ales candidatul potrivit pentru a-l învinge pe Trump? Era ca și cum toată lumea ar fi uitat cât de eligibil era Biden în 2020. A fost ca și cum toată lumea a uitat că democrații au avut performanțe peste așteptări în fiecare alegere de când Curtea Supremă foarte trâmbițată a anulat Roe.

În timp ce democrații s-au speriat, Trump și unii dintre consilierii săi, potrivit The Washington Post, „au fost luați prin surprindere de cât de negativ a fost, întrebându-se dacă nu cumva a existat vreun motiv ascuns.” Republicanii au lansat câteva teorii nebunești, cum ar fi aceea că democrații au vrut să îl schimbe pe Biden cu altcineva. Vivek Ramaswamy a sugerat la Fox News că democrații sunt acum mai aproape de instalarea Michelle Obama ca fiind candidatul lor. Această teorie a fost vehiculată, ca Ted Cruz a spus Sean Hannity în urmă cu câteva luni, cum că „șansele sunt foarte mari” ca Partidul Democrat „să se debaraseze de Joe Biden și să îl dea afară de pe listă și să o parașuteze, în schimb, pe Michelle Obama pentru a fi candidatul lor”. Nu contează că fosta primă doamnă a declarat că nu vrea absolut deloc să candideze la președinție.

Fantezia că democrații îl vor schimba pur și simplu pe Biden se bazează pe ideea că alegătorii nu controlează partidul, că există o cabală secretă care trage sforile. Dar, așa cum a remarcat Biden la începutul acestei luni, după ce a câștigat alegerile primare din Carolina de Sud din 2024 cu peste 95% din voturi: „În 2020, alegătorii din Carolina de Sud au fost cei care au dovedit că experții se înșelau, au dat un suflu nou campaniei noastre și ne-au pus pe drumul spre câștigarea președinției”. Da, alegătorii l-au ales pe Biden.

Acum, înțeleg de ce toată lumea este atât de neliniștită; o altă președinție Trump ar putea fi sfârșitul democrației americane. Dar există și un motiv pentru care republicanii sunt atât de obsedați să încerce să-l facă pe Biden să renunțe. Nu pentru că sunt îngrijorați de acuitatea mentală a lui Biden; ci pentru că ei știu că mandatul în funcție este un avantaj uriaș și că economia se redresează. (Între timp, Trump încearcă să uite ca un președinte în funcție – în timp ce își asumă, cumva, meritul pentru creșterea bursei).

Desigur, este corect să spunem că Biden este un „om în vârstă” – el însuși a spus acest lucru – și la 81 de ani, este cea mai în vârstă persoană care candidează pentru realegere. Deși nu e ca și cum Trump ar fi tânăr: va avea 78 de ani în ziua inaugurării din 2025, aceeași vârstă pe care o avea Biden când a fost învestit în funcție. Iar Trump a avut și el partea lui de gafe verbale. Ca să nu mai vorbim de faptul că unii l-au considerat pe Ronald Reagan, la 73 de ani, prea bătrân pentru a candida la realegere; el a obținut 525 de voturi electorale.

Decizia presei de a profita de sondajele proaste, în special în legătură cu vârsta lui Biden, a tensionat nervii democraților timp de luni de zile. Cu toate acestea, sondajele s-au mai înșelat și înainte. Vă amintiți valul roșu din 2022? Nu s-a întâmplat niciodată. Poate că Biden nu este sexy, dar este robust și candidează împotriva cuiva care a confundat Nikki Haley cu Nancy Pelosi. Biden va trebui să demonstreze alegătorilor că este pregătit pentru această funcție, dar în ceea ce privește clasa experților, nu ne datorează nimic.