Tinerii din Uniunea Europeană au părăsit locuința părinților, în medie, la vârsta de 26,2 ani în 2024, o cifră în ușoară scădere față de anul precedent. În timp ce în statele nordice independența vine la 21 de ani, în țări precum Croația sau Grecia tinerii așteaptă până după 30 de ani. Numai că, dincolo de statistici, decizia este un pariu financiar și emoțional complex.
Independența, mai mult decât o vârstă
Când ești, pe bune, pregătit să fii pe cont propriu? Psihologul clinician Luminița Tăbăran explică faptul că vârsta este doar un reper, nu o garanție a maturității.
„Deși statistica arată că în România există o tendință ca tinerii să înceapă o viață pe cont propriu la 20-30 de ani, totuși independența nu vine odată cu vârsta, ea depinde mult de contextul financiar, emoțional și cultural. Unii pleacă mai devreme pentru studii în străinătate sau alt oraș, dar independența nu este totală, iar alții stau cu părinții deși ar avea toate resursele pentru a economisi bani sau pentru a-și finaliza educația într-un mod mai facil”, afirmă aceasta.
A fi independent înseamnă mult mai mult decât a avea propria adresă.
„Independența înseamnă să poți avea grijă de tine (hrană, curățenia, siguranța), dar și cum să gestionezi rapid problemele care pot apărea (când se strică ceva, unde și când trebuie plătite facturile). Tot aici trebuie luată în calcul inteligența emoțională, cum gestionezi stresul când ești singur, cum iei decizii rapid, cum construiești rutine sănătoase și îți organizezi programul. Când depinzi foarte mult de părinți această tranziție poate fi dificilă și uneori devine îngrijorătoare și apare renunțarea pentru confortul din cuibul părintesc”, atrage atenția specialista.
Dinamica familiei și sindromul cuibului gol
Nu de puține ori, chiar părinții sunt cei care, involuntar, frânează acest proces. Dorința de a-și ajuta copilul se poate transforma într-o capcană care limitează dezvoltarea. „Din păcate, uneori, tinerii sunt menținuți de părinți în acea adolescență întârziată, exprimată ca un ajutor prin confortul oferit, dar care limitează dezvoltarea psiho-emoțională a acestora, maturizarea, îngreunând adaptarea socială chiar și când există dorința desprinderii de cuib”, explică Luminița Tăbăran.
Și plecarea copilului poate genera propriile provocări pentru părinți, prin așa-numitul fenomen de „cuib gol”.
„Și aici putem aminti despre fenomenul de cuib gol care descrie perioada în care părinții rămân singuri acasă după ce copiii pleacă – de obicei pentru studii, muncă sau pentru a-și întemeia propria viață. Și este o tranziție emoțională care poate fi resimțită în mod diferit, fie de tristețe, de pierdere, de pierdere a sensului, respectiv a rolului de părinte, de anxietate, ceea ce poate împovăra emoțional copilul sau părinții pot deveni mult prea intruzivi. Însă, din fericire, există și situații sănătoase emoțional când părinții sprijină și susțin desprinderea copilului”, opinează psihologul.
Iar pentru tânăr, tranziția este la fel de complexă. „Chiar dacă la început există un entuziasm, e important cum gestionează primele probleme care apar. Sentimentul de autonomie ne ajută să descoperim cine suntem în afara familiei, să învățam să ne asumăm responsabilități, granițele devin mai clare, iar relația se schimbă din subordonare în egalitate, respectiv adult-adult. Uneori poate veni la pachet și cu conflicte interioare provocate de loialitatea față de familie. Ce trebuie reținut în plan psihologic, în relația cu părinții este că plecarea de acasă nu e o separare definitivă, ci o recalibrare a relației. Dacă ambele părți se adaptează, legătura devine mai matură, mai relaxată și, paradoxal, uneori chiar mai apropiată”, completează Tăbăran.
Cifrele europene vorbesc de la sine
Datele publicate de Eurostat pentru 2024 arată o imagine clară a Europei. Vârsta medie la care tinerii părăsesc casa părintească este de 26,2 ani, cu variații uriașe între statele membre.
În Croația se atinge un record de 31,3 ani, urmată de Slovacia (30,9), Grecia (30,7), Italia (30,1) și Spania (30,0). La polul opus, independența vine mult mai devreme în Finlanda (21,4 ani), Danemarca (21,7) și Suedia (21,9).
Dar independența costă. Aproximativ 9,7% dintre tinerii cu vârste între 15 și 29 de ani trăiesc în gospodării care alocă cel puțin 40% din venituri pentru locuință, un procent peste media populației generale. În țări ca Grecia și Danemarca, povara costurilor locuinței depășește pragul de 28-30%, în timp ce în Croația sau Slovenia nivelul este mult mai redus. Până la urmă, momentul plecării nu ține doar de dorință, ci și de cât de sustenabilă este această libertate în practică.
Ce spun tinerii între patru pereți virtuali
Dilema este intens dezbătută și în mediul online, pe platforme precum Reddit. Aici, tinerii își expun temerile și planurile, cântărind dorința de autonomie cu realitatea financiară. Un tânăr de 25 de ani, de exemplu, povestește că, deși are economii, se simte vinovat că s-a întors acasă și vrea din nou să se mute, recunoscând că decizia ar fi mai mult emoțională.
Majoritatea răspunsurilor îl îndeamnă la prudență. „Dacă ai posibilitatea, stai cu părinții până îți termini studiile și strânge cât mai mulți bani. După aceea vei putea lua o decizie mult mai sigură”, îi scrie un utilizator. Alții aduc în discuție probleme concrete, de la găsirea unei chirii fără un venit stabil la echilibrul fragil între muncă și studii. „Din punct de vedere financiar, e mai bine să rămâi. Independența nu ajută prea mult dacă ajungi să nu mai ai timp pentru tine sau să te descurci greu”, explică un altul. Un sfat recurent este planificarea. „Pune-ți un termen de 6-12 luni și mută-te atunci cu un plan, nu doar pentru sentimentul de independență”, recomandă cineva. Iar avertismentul final este tranșant: „Independența e importantă, dar fără un fond de urgență riști să te întorci acasă, iar asta e exact situația pe care vrei să o eviți”.
A pleca de acasă nu înseamnă maturizare
Un studiu publicat în jurnalul „Emerging Adulthood” (intitulat „Leaving the Parental Home by Emerging Adults: A Choice or a Challenge?”) dă peste cap ideea preconcepută că mutatul de acasă este echivalent cu maturizarea. Cercetarea, bazată pe interviuri cu tineri între 18 și 25 de ani, arată că adevărata diferență nu o face adresa din buletin, ci gradul real de autonomie.
De pildă, un tânăr care locuiește cu părinții, dar muncește, contribuie la cheltuieli și își construiește o carieră poate fi mult mai independent decât unul mutat singur din presiune socială, dar copleșit de facturi și responsabilități. În primul caz, amânarea plecării este o strategie inteligentă. În al doilea, devine o sursă de vulnerabilitate. Autorii studiului arată că beneficiile reale ale plecării apar doar când pasul este asumat și motivat de un scop clar. independența nu se măsoară în metri pătrați, ci în capacitatea de a-ți susține propriile decizii.
