Starea electrică se scurtcircuitează

Personalul de la Amblin Entertainment ar trebui să-și securizeze coșurile de gunoi, pentru că cineva a cotrobăit prin ele. Sau poate mai multe persoane: scenariștii Christopher Markus și Stephen McFeely, precum și regizorii Anthony și Joe Russo. Noul lor film, Statul electric (apărut pe Netflix pe 14 martie), pare cusut împreună din bucăți din trecut Steven Spielberg filme-chiefly A.I. Inteligență Artificială și Ready Player One, cu câteva tușe de Minority Report. Există o oarecare artă în lucrul cu acul, dar este totuși o pastișă sub așteptări.

Pentru a fi corecți față de regizori, aceștia lucrează la ceva distinct: un roman grafic din 2018 lăudat de critici, scris de Sion Stâlenhag despre o istorie alternativă a lumii în care un război cu roboții a avut loc în anii 1990 și în care a fost construit un fel de internet al realității virtuale, alături de cel pe care îl avem acum. Statul electric prezintă o poveste intrigantă: Walt Disney a proiectat roboți pentru parcurile sale tematice. Aceștia au intrat în cele din urmă în producția de masă și au fost ajutoare utile până când roboții, care sunt cel puțin un fel de simțitori, au început să ceară drepturi. Lupta care a urmat s-a soldat cu înfrângerea roboților de către o nouă tehnologie amenințătoare care introduce conștiința umană în mașinile folosite pentru a înăbuși revolta roboților.

Rusoaicele introduc această premisă cu o îndrăzneală inteligentă, de tipul „cum au obținut drepturile la asta”. Vedem și auzim, Bill Clinton vorbind despre războiul roboților. (Presupun că există o atingere a colaboratorului apropiat de odinioară al lui Spielberg Robert Zemeckis acolo.) Logo-urile NBC și MTV sunt ștampilate în partea de jos a imaginilor de știri false, în care mașinile mecanice se luptă cu oamenii copleșiți. Un robot Mr. Peanut este liderul demn al rezistenței. Referințele sunt nenumărate, dar, la început, nu atât de stufoase precum avalanșa de efemeride pop care înăbușea Ready Player One, sau atâtea alte elogii geek la efluviile culturale.

Destul de curând, totuși, Statul electric ajunge la punctul de saturație al cover-ului anilor ’90, iar filmul începe să slăbească, luptându-se să poarte atât o grămadă de nostalgie, cât și o poveste reală. Complotul său este banal și superficial, o poveste de căutare care implică o adolescentă, Michelle (Millie Bobby Brown), care își caută fratele de mult pierdut în 1994, după război. Ea are un prieten robot în remorcă – care, de asemenea, un fel de este fratele ei – și, desigur, întâlnește și un tip Han Solo deziluzionat (cu propriul său tovarăș de comedie, dublat de Anthony Mackie) să o ajute în călătoria ei. Acest tip, fostul soldat Keats, este interpretat de Chris Pratt sub o perucă care arată de parcă Keats a intrat într-o frizerie și a spus „dă-mi Amy Madigan.”

Acești doi antieroi sunt meniți să aibă acea chimie a certurilor, dar în cele din urmă a iubirii, atât de comună aventurilor între prieteni, dar niciunul dintre personaje nu poate scăpa de granițele rigide ale arhetipului lor. Nu ajută faptul că nu se întâmplă nimic teribil de interesant în timp ce cei doi (sau patru, dacă punem la socoteală roboții) își croiesc drum prin pustietate în căutarea unor răspunsuri. Sigur, efectele speciale sunt impresionante. Dar cu un buget raportat de 320 de milioane de dolari, filmul ar trebui probabil să conțină mai mult spectacol orbitor, câteva secvențe de acțiune demne de omagiul lui Spielberg. În schimb, The Electric State este, în cea mai mare parte, o șovăială insipidă întreruptă de aceeași luptă metal pe metal, iar și iar.

Singurul condiment real vine sub forma unor interpretări vocale pline de spirit din partea Brian Cox, Hank Azaria, și o fermecătoare Jenny Slate ca niște jucării nepotrivite – adică roboți – care își caută existența în deșert. (Sunt mai puțin îndrăgit de Woody Harrelson în rolul unui domn Peanut care sună plictisit). Oamenii nu se descurcă la fel de bine. Stanley Tucci, în rolul unui mesia al tehnologiei/ savant nebun, este obligat să spună replici de genul: „Lumea noastră este un foc de anvelope care plutește pe un ocean de urină”. El încearcă să dea acestui material greoi un aer de Tucci, dar nu poate face prea multe. Holly Hunter apare foarte scurt ca corespondent de știri și apoi dispare, ceea ce este pur și simplu crud. Poate că cea mai eficientă performanță de acțiune live este cea a Woody Norman, care îl interpretează pe fratele lui Michelle în flashback-uri cu un amestec grijuliu de oboseală și inocență.

Cu toată drăgălășenia și înfiorăciunea sa pentru copii, Statul electric se îndreaptă de fapt spre o concluzie amarnic de tristă – una care este menită să ne învețe o lecție importantă despre cum să ne bucurăm de lumea reală și de legăturile sale umane reale. Mesajul este banal și prea ușor de ignorat atunci când filmul tocmai s-a transformat într-o dezamăgire atât de tragică. Realizatorii urmăresc fără îndoială acel amestec spielbergian de mirare, suspans și melancolie, dar totul este mai degrabă sintetic. Cu excepția câtorva roboți simpatici, The Electric State este lipsit de farmec și curios de plictisitor. Este aproape ca și cum toți banii și toată tehnologia din lume nu sunt suficiente pentru a înlocui imaginația.