Președintele american Donald Trump a anunțat recent că SUA își vor „suspenda atacul” asupra Iranului în așteptarea unui acord, dar blocada navală din Strâmtoarea Hormuz continuă să producă pagube uriașe. Teheranul pierde, conform estimărilor, nu mai puțin de 435 de milioane de dolari în fiecare zi, într-un război „în derivă” care ar putea arunca lumea în haos.
Pagube de 435 de milioane de dolari pe zi
Deși Trump insistă că nu se află „sub nicio presiune a timpului” pentru a ajunge la un acord de pace, realitatea economică este dură pentru Iran. Miad Maleki, senior fellow la Foundation for Defense of Democracies (FDD), a estimat că blocada ar putea costa Iranul 435 de milioane de dolari pe zi. Cum vine asta? Peste 90% din comerțul anual al țării, evaluat la 109,7 miliarde de dolari, trece prin Strâmtoarea Hormuz.
Înainte de blocadă, Iranul genera zilnic aproximativ 139 de milioane de dolari doar din veniturile petroliere. Blocada oprește și exporturi de produse petrochimice de circa 54 de milioane de dolari pe zi, dar și exporturile non-petroliere, de 79 de milioane. Mai mult, sunt afectate importurile zilnice de 159 de milioane de dolari, ceea ce duce la penurii de alimente și alte produse esențiale, crescând prețurile pe plan intern.
Pe termen lung, lucrurile stau și mai rău. Iranul riscă daune ireparabile la rezervele sale de petrol dacă este forțat să închidă sondele pe măsură ce spațiile de stocare se umplu. Astfel de închideri pot face petrolul inaccesibil, provocând pierderi anuale de miliarde de dolari.
Paradoxul iranian: mai săraci, dar mai puternici?
Andreas Krieg, lector la School of Security Studies de la King’s College London, consideră că situația actuală „nu este sustenabilă în niciun sens comercial normal”. Chiar dacă ambele părți o pot folosi ca pârghie pe termen scurt, pe termen lung este „corozivă” din punct de vedere economic.
Și totuși, Iranul „poate tolera acest tip de presiune mai mult timp decât ar dori să admită majoritatea celor din afară”, a evaluat dr. Krieg. Acesta recunoaște că Trump are „parțial dreptate” că țara „suferă daune materiale reale prin constrângerea propriului mediu de export, consolidarea izolării regionale și accelerarea investițiilor din Golf în alternative la Hormuz”.
Iar paradoxul, spune el, este că, dacă impasul durează, regimul iranian se va consolida, chiar dacă slăbește economic. „Imaginea internă recentă sugerează că supraviețuirea acestei confruntări a oferit deja regimului un sentiment reînnoit de legitimitate în rândul propriei baze, iar Corpul Gărzilor Revoluționare Islamice (IRGC) devine și mai central în procesul decizional. Pe termen scurt și mediu, IRGC poate tolera absolut acest tip de status quo, deoarece întărește ideea că doar puterea dură, represiunea și coerciția strategică păstrează sistemul.”
Cine plătește, de fapt, nota de plată?
V-ați gândit însă cine mai plătește pentru acest conflict care a izbucnit pe 28 februarie? Ei bine, costurile se simt la nivel global. Comisarul european pentru energie a estimat miercuri că situația actuală costă blocul comunitar 500 de milioane de dolari pe zi, avertizând că urmează „luni foarte dificile, sau poate chiar ani”.
În Statele Unite, prețurile umflate la benzină îi costă pe consumatori între 300 și 450 de milioane de dolari în plus în fiecare zi. Patrick De Haan, șeful departamentului de analiză petrolieră la GasBuddy, a declarat că americanii au cheltuit colectiv cu aproximativ 17,6 miliarde de dolari mai mult pe benzină de la începutul conflictului. Pentru SUA, costurile sunt „în principal politice”, prețurile la pompă fiind o „vulnerabilitate critică” înaintea alegerilor parțiale din noiembrie, a explicat dr. Valentin Boboc, economist la Institute of Economic Affairs.
Nici Marea Britanie nu scapă. Inflația a urcat la 3,3% în martie, pe fondul prețurilor mai mari la carburanți. Dincolo de cifre, Organizația Națiunilor Unite a avertizat joi că prețurile mai mari la combustibil și îngrășăminte vor împinge 30 de milioane de oameni înapoi în sărăcie la nivel mondial.
O criză „incomprehensibilă”
Martin Navias, co-autor al cărții „Tanker Wars: The Assault on Merchant Shipping During the Iran-Iraq Crisis”, a fost de acord că presiunea asupra SUA este în principal una politico-economică, nu militară. „Nu există nicio modalitate prin care Iranul să poată menține acele strâmtori închise pentru o perioadă lungă de timp în fața puterii americane”, a declarat dr. Navias.
El a adăugat că este „incomprehensibil” faptul că SUA au ajuns în această poziție, considerând închiderea strâmtorii un eșec de planificare și războiul drept „catastrofal din punct de vedere americano-occidental”.
„Nu este vorba că acele active au prezentat israelienilor sau americanilor o provocare de informații mai mare… Ci pur și simplu că nu și-au dedicat niciodată eforturile în acest sens.”
Privind spre viitor: conducte noi și neîncredere
Cu lumea în așteptarea unui acord între SUA și Iran, țările din Golf (în special Qatar, Bahrain și Kuweit, cele mai expuse) iau deja în considerare investiții majore în noi conducte pentru a ocoli complet Strâmtoarea Hormuz. Aceste alternative ar putea costa miliarde și ar dura ani de zile, dar ar face statele dependente de energie mai puțin vulnerabile la evenimente externe.
Dar poate cea mai mare pierdere este una imaterială, așa cum subliniază Andreas Krieg. „Washington pare mai puțin capabil să garanteze libera navigație decât pretinde, iar acest lucru alimentează o percepție mai largă în Golf că umbrela de securitate a SUA este încă indispensabilă, dar nu mai este pe deplin fiabilă. Cred că această pierdere de încredere este una dintre cele mai importante consecințe ale întregului episod. Îi împinge pe parteneri spre acoperirea riscurilor, diversificare și o planificare mai autonomă.”
