Conflictul actual dintre SUA, Israel și Iran nu este, la prima vedere, decât cel mai recent episod dintr-o confruntare veche de milenii. Istoria arată o permanentă tensiune între Persia și Europa, o luptă care a definit, de fapt, însăși identitatea occidentală, construită în jurul opoziției dintre libertatea polis-ului grec și despotismul asiatic.
Războaiele care au definit Occidentul
Totul a început, practic, cu mult timp în urmă. Primul război persan s-a încheiat cu celebra victorie a grecilor lui Miltiade la Maraton, în anul 490 î.Hr. Dar al doilea conflict, cel purtat împotriva lui Xerxes I, a consacrat în memoria lumii atât sacrificiul spartan de la Termopile (480 î.Hr.), cât și epica victorie navală ateniană de la Salamina.
Abia al treilea război (478-449 î.Hr.) a reușit să garanteze pe deplin autonomia cetăților grecești.
Mai târziu, Alexandru cel Mare, educat de Aristotel, nu a uitat că imperiul persan rămâne pericolul major. A condus faimoasele sale campanii victorioase de la Granicos, Issos și Gaugamela, reușind să fondeze un imperiu elenistic și să exporte cultura greacă din Levant până la frontiera Indiei.
Frontiera nesigură a Imperiului Roman
Imperiul Roman a moștenit o frontieră orientală nesigură, mereu presată de expansionismul puterilor instalate în zona Iran-Irak între secolul I și secolul VII. Pe lângă campaniile lui Traian și Hadrian, cel mai mult au avut de furcă bazileii bizantini, hărțuiți continuu de armatele sasanide.
Un exemplu notabil este cel al lui Chosroes al II-lea, care, după cucerirea Siriei, Palestinei și Egiptului, a ajuns chiar sub zidurile Constantinopolului, fiind respins cu eforturi epuizante de împăratul Heraclius.
Alianțe și protectorate
După expansiunea islamului, norocul Europei a fost, paradoxal, rivalitatea dintre turcii otomani și perșii savafiți din secolele XVI-XVII. Atunci, pentru prima dată, puterile europene s-au aliat cu Persia pentru a încercui imperiul sultanilor.
Balanța s-a schimbat din nou în prima jumătate a secolului al XIX-lea, când Rusia țaristă a reușit să anexeze manu militari posesiuni persane precum Armenia și Azerbaidjan. Iranul modern a devenit ulterior un protectorat britanic și apoi un client al SUA, situație care a durat până la revoluția islamistă din 1979.
O forță de ripostă subestimată
Și iată-ne în prezent. La aproape o lună de la începutul campaniei americano-israeliene, vedem că Iranul nu se va da bătut prea ușor. Va continua să producă daune în bazele militare americane din Orientul Mijlociu, va ataca orice obiectiv civil sau militar din Israel și va folosi blocarea Strâmtorii Ormuz ca pârghie de șantaj economic global. V-ați fi așteptat la atâta rezistență?
Până la urmă, am cam subestimat forța de ripostă a unui guvern corupt și impopular, împins cu spatele la zid, care joacă în logica totul sau nimic.
O logică extrem de periculoasă.
Noi, europenii, nu ne mai temeam de mult de Iran, e drept, chit că teocrația clerului șiit de la Teheran e agresiv-resentimentară, angajată în acte teroriste și ultrarepresivă pe plan intern.
Poziția Europei și a României
Esențial pentru poziția României, alături de restul statelor din UE și NATO, e solidaritatea de principiu cu SUA. Asta, chiar dacă președintele Trump a luat decizii „impulsiv-narcisice”, fără să se consulte cu Congresul și fără să asculte analizele strategice ale generalilor săi. Suntem, din păcate, într-o dinamică de escaladare, însă nu putem admite un Iran cu armă nucleară, un Israel slăbit sau o victorie americană echivocă.
Toate acestea se întâmplă în prezența Rusiei, care-și face de cap în Ucraina (țară semiabandonată) și a Chinei, mulțumită că stocurile de muniție ale Pentagonului par epuizate. Ce forme va lua această solidaritate ne rămâne să decidem împreună cu aliații noștri, păstrând în minte fresca vechilor confruntări istorice.
