Presiunile exercitate de președintele Donald Trump asupra Alianței Nord-Atlantice se intensifică, iar experții avertizează că NATO trebuie să treacă printr-o transformare radicală pentru a supraviețui. Ivo Daalder, fost ambasador al SUA la NATO, susține că singura soluție este apariția unei noi forme de alianță, una care să poată funcționa fără leadership-ul tradițional american. Întrebarea care domină cancelariile occidentale este una existențială: mai poate fi salvată Alianța care a definit securitatea europeană în ultimii 77 de ani?
Istoricul unui dispreț
O parte din ostilitatea președintelui american era, e drept, de așteptat. Trump vorbește de zeci de ani cu dispreț despre alianțele de securitate ale SUA, încă de la faimosul său interviu din 1990 acordat revistei Playboy, când a cerut aliaților să plătească America pentru securitatea pe care le-o oferă. În 2017, Trump a declarat că NATO este „învechită”. Mai recent, a numit Alianța „tigru de hârtie” și „inutilă”.
Iar acum, după ce aliații din NATO au refuzat să se alăture atacului său împotriva Iranului, președintele a mers și mai departe. Pentru Trump, acest conflict a fost un test pe care alianța l-a picat. „Vom ține minte”, a spus el, insistând că „noi vom veni în ajutorul lor, dar ei nu vor veni niciodată în ajutorul nostru”. Întrebat dacă ar lua în calcul retragerea din alianță, a răspuns că este „dincolo de orice reconsiderare”.
Retragerea oficială, o falsă problemă
La prima vedere, lucrurile par simple. O lege din 2023, co-inițiată de actualul secretar de stat Marco Rubio, interzice președintelui să retragă SUA din NATO fără un vot cu două treimi în Senat sau fără o lege adoptată de Congres. Niciuna dintre aceste variante nu este probabilă.
Numai că, din punct de vedere constituțional, legea este discutabilă. Alți președinți s-au retras din tratate înainte – inclusiv George W. Bush din Tratatul privind rachetele antibalistice în 2002 și însuși Trump din Tratatul privind forțele nucleare intermediare în 2019. Până la urmă, dacă Congresul l-ar da în judecată, este puțin probabil ca actuala Curte Supremă să se pronunțe împotriva lui.
Dar marea problemă este alta. Chiar și fără o retragere oficială, Trump are la dispoziție nenumărate acțiuni prin care poate submina NATO din interior. Ar putea ordona reducerea trupelor desfășurate în Europa, retragerea militarilor americani din structura de comandă a NATO – inclusiv din cea mai înaltă funcție, ocupată de un ofițer american încă din 1950, de la generalul Dwight D. Eisenhower – și ar putea refuza să participe la deliberările Alianței, blocând orice decizie.
Articolul 5 și portița de scăpare
Cât despre faimosul Articol 5, care prevede că aliații trebuie să considere un atac armat împotriva unuia dintre ei „ca un atac armat împotriva tuturor”, acesta are o nuanță esențială. Același articol precizează clar că fiecare aliat decide „acțiunea pe care o consideră necesară”.
Cum vine asta? Ei bine, simpla trimitere de căști sau ochelari de vedere pe timp de noapte se încadrează în această definiție literală. există multe modalități de a eroda angajamentul SUA față de apărarea colectivă.
Ce opțiuni mai au aliații?
Realitatea este dură pentru aliații americani. Au încercat să-l convingă pe Trump de importanța NATO prin lingușiri, prin creșterea cheltuielilor, prin apeluri și vizite frecvente.
Nimic nu a funcționat.
Asta înseamnă că aliații au acum o serie clară de opțiuni. Prima ar fi să aștepte sfârșitul mandatului lui Trump, în speranța unui succesor mai prietenos. A funcționat o dată, dar încrederea europenilor în America s-a rupt. A doua opțiune este crearea unei posturi europene de apărare în afara NATO, o sarcină considerată „absurdă” de Daalder, deoarece nicio structură exclusiv europeană nu are expertiza necesară. Rămâne a treia opțiune: un NATO complet diferit, centrat pe Europa.
Un NATO european, un proiect de durată
Înlocuirea nucleului american nu va fi ușoară, dar nici imposibilă. Europa și Canada au resursele colective, experiența militară și capacitatea de producție necesare. Deja țările NATO și-au crescut cheltuielile de apărare, optează pentru diferite forme de conscripție și accelerează producția militară într-un ritm nevăzut de patru decenii. Proiecte comune precum Forța Expediționară Comună condusă de Marea Britanie sau decizia Franței de a discuta extinderea descurajării sale nucleare către aliați sunt pași concreți.
Problema este că acest timp se măsoară în ani. Poate cinci sau mai mulți, nu în luni. Este regretabil, spune Daalder, că a fost nevoie de primul președinte american anti-NATO pentru a forța această transformare. Dar, în final, atât Europa, cât și Alianța vor avea de câștigat.
