Aproape 90% dintre români nu mai calcă pragul bisericii la slujbe, o cifră care ar trebui să dea de gândit. În acest vid, electoratul extremist nu doar că terorizează intelectualitatea urbană, ci și pe episcopii și preoții depășiți de valul unui populism agresiv, care se folosește de simboluri religioase. Politica a încălecat mai mult ca oricând faptul religios, iar rețelele de socializare au accelerat erodarea autorității tradiționale a Bisericii.
Politica a încălecat religia
Nu mai e vorba de speculații vagi. Realitatea imediată ne arată un președinte și un vicepreședinte al SUA care par animați ba de înlocuirea lui Iisus Hristos, ba de muștruluirea Papei de la Roma. După 2.000 de ani, cea mai veche instituție a civilizației occidentale pare să-și fi găsit un naș teologic de neconceput: un agent imobiliar miliardar, cu o viață împărțită între emisiuni TV și insulele proxenetului Epstein.
Și, hai să fim serioși, nici România nu e ferită. Încă nu am avut un președinte care să pretindă că-l catehizează pe Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, dar nu e deloc exclus să vedem așa ceva. Deja ni-l putem imagina pe un Călin Georgescu predicând în presa guvernamentală asemenea unui ayatollah.
De la putere absolută la rol modest
Dar situația de azi este rezultatul unui proces lung. Biserica patristică definea ortodoxia și o apăra cu forța armată a imperiului. Apoi, după Reformă, a cunoscut diviziuni și contestări directe. În era revoluțiilor, polemica s-a transformat în eșafod pe timpul iacobinilor și în dinamită pe vremea lui Stalin. De la puterea absolută, Biserica n-a făcut decât să-și reducă spațiul, ajungând să joace un rol sociopolitic modest.
E drept că patimile anticlericale s-au mai domolit după Al Doilea Război Mondial, odată cu proiectul creștin-democrat al Europei Unite. Și după căderea comunismului, cel puțin până prin anii 2000, Bisericile au conlucrat la democratizarea Estului.
Numai că nimic nu durează.
„Credincioșii” de pe Facebook
Iar în ultimii 15 ani, lucrurile s-au accelerat. Speriate de secularizare, Bisericile ortodoxe s-au repliat în suveranisme antioccidentale și au început să se vadă apărate de regimuri „iliberale”. Așa au ajuns să înstrăineze societatea civilă educată și proeuropeană, alimentând tupeul electoral al unor partide extremiste pretins „creștine”.
Vedem azi cum orice susținător AUR devine „interpret” al Scripturilor, goarnă a unor emoții iraționale antielitiste și exponent al unui radicalism prorusesc: sute de mii si bonzi ai noii teologii de partid produc pe social media suficient vacarm pentru a acoperi vocea ierarhilor și preoților încă întregi la suflet și minte, care și-ar mai propune să învețe cu dreptate „cuvântul Adevărului”.
V-ați întrebat vreodată cum de am ajuns aici? Păi, dacă predarea religiei în școli și pastorația ar fi fost competente, n-am fi descoperit în vitrina rețelelor sociale atâtea exemplare de „credincioși” analfabeți teologic. Sunt mii de inși care se pozează cu o biserică în fundal, dar se exprimă ca la ușa cortului și idolatrizează naționalismul șovin, de grotă, promovat de caravanele AUR.
Ce ar trebui să facă Biserica?
Până la urmă, ce e de făcut? Riposta Bisericii Ortodoxe Române în fața acestei uzurpări necesită coerență, credibilitate morală și limpezime fermă în comunicare. Poate ar fi bine să se revină la un „purtător de cuvânt” teolog, dar mirean. Supraviețuirea Bisericii ca învățătoare a poporului nu se poate face prin ideologizarea credinței. Nu te poți da fecioară neprihănită în timp ce pe site-urile BOR apar polemici ad hominem, aplaudate de toată rețeaua media pro-rusă din țară.
Când eviți zeci de ani adevărurile incomode și aliniezi discursul oficial cu oricine guvernează (dacă finanțează „proiectele” BOR), nu te mai mira că electoratul extremist terorizează pe toată lumea. Primul lucru pe care se cuvine să-l facă Biserica este acela de a-și recunoaște aliații reali și a nu se mai da pe mâna unor antreprenori politici dubioși, doar pentru că-și fac cruci mari și sunt dispuși să cumpere bunăvoința ierarhiei.
Se mai poate remedia această situație vizibilă și totuși mereu ocultată cu o falsă smerenie? Speranța, la urma urmei, este virtutea teologică prin excelență.
