La mai bine de o lună de la izbucnirea noului conflict din Orientul Mijlociu, regimul de la Teheran nu doar că nu dă semne de slăbiciune, ba chiar pare să se fi consolidat. Iranul se transformă accelerat într-un „stat de garnizoană”, unde logica de război dictează toate deciziile majore, iar presiunile externe sunt folosite pentru a strânge rândurile pe plan intern.
Moderații, eliminați din ecuația puterii
Amenințările venite din partea Statelor Unite și a Israelului au contribuit, paradoxal, la o mobilizare internă. În acest climat, politicienii moderați au fost eliminați treptat din procesul decizional. Figuri considerate cândva influente, precum Hassan Rouhani sau Mohammad Javad Zarif, au fost marginalizate sau plasate sub diverse restricții. E drept că nici actualul președinte, Masoud Pezeshkian, nu pare să aibă o influență reală.
Un episod recent, în care acesta și-a retras rapid declarațiile după reacții negative din partea Corpului Gardienilor Revoluției Islamice (IRGC), ilustrează perfect cine deține, de fapt, puterea. Moartea lui Ali Larijani, un reprezentant al curentului pragmatic, a redus și mai mult diversitatea de opinii din interiorul regimului.
Gărzile Revoluționare, arhitecții noului regim
Și nu e de mirare că lucrurile stau așa. Corpul Gardienilor Revoluției Islamice nu mai este doar o simplă instituție de securitate, ci a devenit actorul central în definirea politicii de stat. Numiri recente în funcții-cheie confirmă această tendință, inclusiv apropierea de structurile militare a noului lider suprem, Mojtaba Khamenei.
Această evoluție are consecințe directe și vizibile.
Prioritățile statului sunt acum subordonate aproape exclusiv obiectivelor militare, iar ideologia joacă un rol esențial în orice decizie, de la economie la politică externă.
Revenirea ideologiei martiriului
Un alt element central al acestei transformări este reactivarea conceptului de „șahid” – martir al cauzei islamice. Ideea, extrem de puternică în timpul războiului dintre Iran și Irak din anii 1980, revine în forță în discursul public. Moartea unor lideri militari și politici este prezentată drept un exemplu de sacrificiu suprem. Un caz simbolic rămâne cel al lui Qasem Soleimani, ucis în 2020, care continuă să fie celebrat pe scară largă.
Numai că, în contextul actual, ideea sacrificiului capătă forme noi și îngrijorătoare, inclusiv prin utilizarea infrastructurii civile în scopuri militare. V-ați întreba, poate, ce înseamnă asta concret pentru siguranța populației?
O societate divizată și tot mai controlată
Dar, dincolo de discursul oficial de mobilizare, o mare parte a populației rămâne indiferentă sau, mai degrabă, preocupată de problemele economice de zi cu zi. Diferențele dintre elite și cetățenii de rând devin tot mai vizibile. Un exemplu clar este accesul la internet: în timp ce populația este sever restricționată, oficialii beneficiază de acces nelimitat. Declarațiile ministrului de Externe, Abbas Araghchi, care a justificat acest privilegiu prin rolul său oficial, nu au făcut decât să adâncească această ruptură.
În paralel, autoritățile au adoptat o abordare mult mai dură față de orice formă de opoziție. Protestele sunt tratate ca acte ostile, iar participanții sunt etichetați drept „dușmani” (o tactică des întâlnită în regimurile autoritare). Există deja semnale privind utilizarea forței împotriva civililor, inclusiv incidente în care persoane înarmate au deschis focul asupra celor care își exprimau nemulțumirile.
Iranul pare să evolueze către un model de stat în care obiectivul principal este supraviețuirea într-un context de conflict permanent. Toate politicile publice, resursele și structurile de putere sunt aliniate acestei priorități. Această transformare riscă să adâncească problemele economice și sociale, iar eventualele proteste viitoare ar putea fi întâmpinate cu o represiune și mai severă.
