Legătura neașteptată între psihic și cancer

Psihicul și cancerul. Care este legătura dintre cele două . Oare de ce, deși fiecare dintre noi are celule canceroase în corp, doar unii se îmbolnăvesc de cancer, iar alții par a fi imuni la această boală? Și de ce dintre cei pecetluiți la un moment dat cu nemilosul diagnostic unii reușesc să se vindece, iar alții nu?

Ne-am obișnuit să gândim că vinovați de instaurarea cancerului sunt fie factorul ereditar, fie condițiile nefavorabile de mediu, fie stilul de viață și obiceiurile dăunătoare sau într-o oarecare măsură toate acestea la un loc. Asta pentru că așa ne-au tot spus și continuă să o facă majoritatea adepților medicinii alopatice.

Psihicul și cancerul. Care este legătura dintre cele două

Sunt însă și din cei care – pornind de la considerentul că organismul este un întreg, nu o simplă aglomerare de „componente”, ci și fizic, și psihic laolaltă – susțin că hotărâtoare este starea de spirit. După părerea acestora, nici una din cauzele enumerate mai-sus, luată separat, nu constituie o condiție suficientă pentru a se ajunge la boală. Pentru instaurarea cancerului, oricare dintre acestea trebuie să se întâlnească cu un alt factor, cel psihologic, de importanță covârșitoare. În această ecuație cumularea de emoții negative joacă rolul de catalizator, ele fiind cele care declanșează mecanismul diviziunii celulelor atipice. Tot factorul psihologic este apoi răspunzător și de derularea bolii.

Moment de cotitură

Lawrence LeShan, renumit psiholog clinician din SUA, pionier al „intervenției” psihologice în patologia cancerului, expusă pe larg în cartea sa „Cancer as a Turning Point” („Cancerul, un moment de cotitură), prezintă mai multe cazuri ce ilustrează puterea vindecătoare a unui stil de viață, a unui anume mod de a gândi.

După 30 de ani de terapie cu bolnavii de cancer în faze avansate, LeShan ajunge la o concluzie uimitoare: cancerul nu este o boală ucigătoare. E doar un moment de cotitură pe traiectoria vieții. Când cineva ajunge, susține LeShan, să nu mai găsească sens propriei existențe, organismul lui reacționează la această negare a vieții prin formarea tumorilor.

După părerea lui, cel mai adesea cu cancerul se confruntă persoanele care au dus o viață activă, după care, ajunși într-o situație considerată fără ieșire, se dau bătuți. O asemenea reacție emoțională atrage după sine o serie de procese fiziologice care…
Moment de cotitură, cum îl consideră LeShan, când cel afectat este pus în situația să aleagă: ori îți accepți „sfârșitul”, ori te schimbi pentru a o lua în altă direcție. Care anume? Regăsirea interesului pentru viață.

Pierderi ucigătoare

O asemenea abordare nu este nouă. Asupra legăturii dintre cancer și starea emoțională s-a atras atenția cu peste 2000 de ani în urmă. Medicul roman Galen, de exemplu, a făcut observația că femeile optimiste, care se bucurau de viață, se îmbolnăveau mai rar de cancer decât cele ce treceau frecvent prin stări depresive.

În 1701, medicul englez Gendron, în tratatul privind natura și cauzele cancerului, sublinia interdependența dintre manifestarea acestuia și „tragediile vieții care își pun amprenta prin nemulțumiri majore și amărăciune”. Unul dintre cele mai complete studii privind relația dintre stările emoționale și cancer este cel al adeptei psihologiei analitice a lui Carl Jung, Elida Evans.

Investigând peste 100 de bolnavi de cancer, Evans a ajuns la concluzia că înainte de debutul bolii, mulți dintre pacienții ei au pierdut legături emoționale importante. După părerea ei, toți aceștia aparținând tipului psihologic predispus să se atașeze de un obiect sau rol (persoană, loc de muncă, casă), nicicum preocupați de propriile înclinații.

Când respectivul obiect, rol, persoană sunt puse în pericol sau pur și simplu dispar, asemenea indivizi, lipsiți de abilitatea de a face față unei asemenea situații, se îmbolnăvesc. Elida Evans susține că instaurarea cancerului atestă faptul că, pe parcursul vieții, au existat probleme stresante ce au rămas nerezolvate, agravate de evenimente șocante care au avut loc cu o jumătate de an – un an și jumătate în urmă. Reacția tipică pentru un bolnav de cancer la aceste probleme și stres constă în sentimentul de neajutorare, distrugător.

De la gând la celulă

„Bolnavii de cancer au tendința de a pune pe primul plan interesele altora”, susține Evans. Au demonstrat-o și pacienții lui LeShan. Unul dintre ei, Robert, a dus o viață activă nu lipsită de satisfacții. Îi plăcea ce făcea, era apreciat ca un bun specialist în meseria lui, motive să se plângă de sănătate nu avea. Asta până la 65 de ani, când s-a pensionat. Nu-l speriau anii de pensie, căci era convins că timpul liber și-l va dedica nepoților, pe care îi adora. Doar că destinul hotărâse altfel.

Fiul lui a divorțat, iar nepoții au fost duși în alt oraș. O veste proastă care lui Robert i-a schimbat cursul vieții. Conflictul între fapta petrecută și dorința ca ea să nu fi avut loc i-a cutremurat psihicul, repercutându-se asupra structurii creierului, de unde s-a propagat asupra corpului fizic. Decisivă, de fapt, n-a fost întâmplarea în sine, ci felul în care a resimțit Robert la nivel psihic o asemenea experiență. Brusc, pentru el viața s-a golit de conținut.

Nu-l mai interesa nimic, nu mai făcea nimic. Zi după zi, pierdea timpul prin casă. Indiferent, obosit, apatic. După o perioadă de asemenea trândăveală dezorientată a început să-l supere starea de sănătate. Cu ușoare urme de interes față de propria persoană, a consultat medicul, și-a făcut analizele. Rezultatul? Cancer. Nu se știe cum ar fi evoluat viața lui Robert, dacă nu l-ar fi întâlnit pe doctorul LeShan. Din primele discuții cu acesta a înțeles că pierderea interesului pentru viață poate avea urmări nefaste. Cum ședințele de psihoterapie au scos la iveală atracția aproape uitată pentru politică, acesta l-a sfătuit să se înscrie într-o organizație pe probleme sociale. Comunicarea cu noile cunoștințe, noile responsabilități l-au readus pe Robert în vâltoarea vieții. Pentru a se menține în formă, a început să facă sport. De discuții cu medicul nu mai avea timp defel. Tumoarea a stagnat, după care pur și simplu a dispărut.

În felul acesta a reușit LeShan să reîntoarcă la viață mulți pacienți cu cancer cărora medicina alopată nu le acorda nici o șansă. S-a întâmplat și ca tumoarea să nu scadă în dimensiuni, dar nici să mai crească, nederanjând nicicum bolnavul ani la rând, sau chiar să se resoarbă.

Niciodată nu e prea târziu

Un alt exemplu din practica lui LeShan: Natalie. S-a născut și a crescut în Brazilia. Deși își iubea țara, la un moment dat s-a hotărât să se mute împreună cu familia în Anglia. Soțul ei se considera poet, deși nu-i publicase nimeni versurile, iar cele două fiice visau să devină actrițe. Londra părea că le oferă mai multe oportunități pentru carieră. Pentru ca fetele să poată studia, iar soțul să-și dedice tot timpul poeziei, Natalie a acceptat locuri de muncă ce nu doar că nu aveau nici o legătură cu specializarea ei, dar, neplăcându-i, nu-i aduceau nici o satisfacție. Se ridica în fiecare dimineață din pat fără pic de tragere de inimă și, neavând încotro, se ducea la lucru. Era tot timpul preocupată de familie, făcea totul mecanic. După un timp, la 49 de ani, Natalie a fost diagnosticat cu cancer de sân și metastaze multiple. Prognosticul era sumbru. Ca ultimă soluție, a apelat la Le Shan. După o îndelungă conversație, acesta i-a spus:

„De ce ar lupta organismul tău să trăiască, dacă viața nu-ți aduce decât supărare și zile mohorâte, dacă de mult timp ai uitat de tine? Dacă vei muri curând, cei apropiați se vor ocupa singuri de probleme lor, descurcându‑se și fără ajutorul tău. Așa că nu-i mai bine să te folosești de ultima șansă pe care ți-o oferă viața, să uiți de problemele altora și să te concentrezi doar asupra propriei persoane? Cu zece ani în urmă ai făcut o greșeală, acum e momentul s-o îndrepți.”

Și Natalie s-a întors în Brazilia. Mergea desculță pe plajă, înota în mare. Și-a reluat vechea activitate, aceea de educatoare, o sursă permanentă de bucurie, întrucât iubea nespus copiii. Și, dacă înainte medicamentele și dieta n-au prea ajutat-o, acum au dat rezultate excelente. Natalie a început să se însănătoșească. Și asta pentru că, doar într-un mediu care oferă bucurie, se activează forțele interne de autovindecare, conducând la însănătoșire. Și, spre surprinderea ei, s-a dovedit că, imediat ce soțul și fiicele au fost nevoiți să-și rezolve singuri problemele, s-au descurcat de minune.

Exemplele pe care le prezintă LeShan în cartea sa constituie mărturii elocvente în sprijinul unui vechi adevăr: niciodată nu e prea târziu s-o iei de la capăt. Unora le-o reamintește cancerul. Care însă, după părerea lui LeShan, pune o condiție: să trăiești poți doar dacă ești fericit. Viața ți-a fost dată ca să te bucuri de ea.

Jocul care ucide cancerul

Oricât de captivante ar fi pentru „înrăiți” jocurile video de pe Internet, doar unul – denumit „Re-Mission” – a reușit să facă furori în lumea științifică internațională după ce, datorită lui, câteva zeci de copii s-au vindecat „miraculos” de cancer. Cum a fost posibil? Bolnavul-jucător, pus în postura unui mic nanobot, numit Roxxi, face o incursiune într-un spațiu tridimensional reprezentând interiorul corpului unui tânăr suferind de cancer și distruge toate celulele bolnave. Fiecare din cele 20 de misiuni îl poziționează pe jucător în tot atâtea corpuri diferite, fiecare atacat de o altă formă de cancer. Conștientizarea prin joc a procesului de vindecare s-a dovedit a fi extrem de prețioasă, vindecătoare. De fapt, rolul jocului este chiar acela de a completa terapia anti-cancer cu o stare psihică propice însănătoșirii, bolnavul având ocazia să intre în contact „direct” cu tratamentul, împrietenindu-se cu celulele din propriul sistem imunitar care acționează asupra țesuturilor canceroase, nimicindu-le.

Jocul „Re-Mission” este disponibil gratuit pe site-ul cancergame.org.

Sursa: aici