Renumita gală de film de la Cannes: Punct de vedere subiectiv

Palme dor: Un simplu accident, de Jafar Panahi.

Grand prix: Valoare sentimentală, de Joachim Trier.

Premiul juriului, ex aequo:

Sirat, de Oliver Lax

Sound of Falling, de Mascha Schilinski

Premiul pentru regie:

RecomandariJoachim Trier câștigă Grand Prix la Cannes cu filmul personal

Kleber Mendonca Filho, pentru Agentul secret.

Premiul pentru scenariu:

Jean-Pierre Dardenne şi Luc Dardenne pentru Mame tinere.

Premiul de interpretare feminină:

Nadia Melliti, în Surioara, de Hafsia Herzi

Premiul de interpretare masculină:

Wagner Moura, în Agentul secret, de Kleber Mendonca Filho

Premiul special:

Ressurection, de Bi Gan

Premiul Camera dor:

Quinzaine des realisateurs – The Presidents Cake, de Hassan Hadi.

Premii câştigate la ruletă

Cam asta a fost… iar acum voi trece la capitolul subiectiv: cu excepţia primelor două premii, cele mai importante, care se susţin, restul par câştigate la ruletă sau, dimpotrivă, aranjate, „puse cu mâna”. Ceremonia de închidere de sâmbătă seara a fost, ciudat, cu mult sub nivelul celei din deschidere, şi oarecum „pe repede-înainte”. O premiantă a ţinut un lung discurs în germană, fără translator, din care bănuiesc că multă lume nu a înţeles decât „Danke”. În schimb Jafar Panahi a ţinut un discurs în arabă, dar el a avut translator. Singurul moment de emoţie autentică a fost când actorul (dar nu numai!) american John C. Reilly a cântat, foarte frumos, pe scenă, La vie en rose…, după ce a evocat, sarcastic, „ziua fără electricitate” de care a avut parte Cannes-ul!

Cinci ore fără curent

Într-adevăr, 24 mai 2025 va intra în istorie ca „ziua cu pana de curent” a Cannes-ului: timp de aproape 5 ore, dintr-o dată totul s-a oprit. Nu numai curentul electric, dar şi internetul, şi telefoanele, fixe şi mobile, nimic nu mai funcţiona! Brusc, magazinele luxoase păreau nişte văgăune sumbre, cu vânzătorii ieşiţi îngrijoraţi pe trotuare, până şi farmaciile şi-au tras obloanele, bancomatele erau nişte obiecte stinse, scoase din uz, nicăieri nu se mai putea bea sau mânca „nimic cald”, şi oricum numai contra cash – dar, mai stresant decât orice, nimeni nu ştia „ce se întâmplă”. Recepţiile hotelurilor nu ştiau nici ele nimic, fără radio, fără televizor, fără internet… Sălile de cinema din oraş au fost evacuate– singurul punct din Cannes care a continuat să funcţioneze a fost Palatul festivalurilor (care, deşi imens, dispune de un sistem propriu de alimentare cu energie electrică, nu degeaba e supranumit “buncărul”!). A fost o experienţă neliniştitoare, chiar şi pentru cineva care ştie, din “epoca lumină”, ce înseamnă “să ţi se oprească curentul”… Am simţit cât suntem de vulnerabili, cât am devenit de dependenţi, cât de mult am renunţat la ceea ce se înţelegea prin “dimensiunea umană” a vieţuirii… În prima zi a festivalului am scris (înfruntând riscul de ridicol) că la Cannes “am devenit accesoriile propriilor mobile”…! Ultima zi a festivalului a venit ca un avertisment, ca un duş rece, prin această “pană istorică” (s-a spus că ar fi vorba de “un sabotaj”). Dar nu cauza e importantă, ci efectul!

Problema este: o dată pierdută această – sau acea! – “dimensiune umană”, cum mai poate fi ea recuperată? Cât de departe accepţi să devii, tu însuţi, o cifră, un click, un cod QR? De pildă, Cannes-ul! A ajuns la a 78-a ediţie. Cum s-o fi descurcat festivalul, zeci şi zeci de ediţii, care au dat atâtea capodopere, fără tot acest delir tehnologic? Să renunţi la caietele de presă şi la programele tipărite ale filmelor, dar să introduci pentru acreditaţi o “taxă de mediu” – mi se pare absurd, aberant şi umilitor, pentru ceea ce ar trebui să însemne cultura adevărată. O foaie de hârtie albă a devenit o raritate la festival, în curând va deveni un obiect clandestin… Totuşi, încotro?

Decizii controversate

Istoria festivalului ne arată că la nivel de palmares orice e posibil: nu se ştie prin ce chimie, sau prin ce jocuri – au fost ediţii la care juriile au comis ceea ce se cheamă “nedreptăţi flagrante”, dar n-a murit nimeni din asta, timpul e cel care consolidează ierarhiile, de pildă Holy Motors, al lui Leos Carax a rămas un film memorabil (l-am văzut acum plasat la loc de onoare, pe rafturi, la Fnac, sub formă de DVD), deşi n-a figurat deloc în palmaresul Cannes-ului din acel an, în care lumea a uitat deja cu siguranţă cine a luat Palme dor… Sau Michel Piccoli, ce rol de neuitat a făcut în Habemus Papam, şi nu a luat premiul la Cannes!, dar am uitat cine l-a luat! La fel şi la această ediţie: juriul a acordat premiul de interpretare masculină unui actor brazilian, absent de la ceremonie, pentru un rol onorabil, dar îi se strânge inima văzându- l în sală pe actorul din Valoare sentimentală, Stellan Skarsgard,şi ştiind ce rol a făcut… Prin premiul pentru regie pentru Agent secret, filmul brazilianului Filho, (despre regimul corupt şi criminal din Brazilia anilor 70), festivalul pare că a vrut să corecteze o eroare, a altui palmares, din 2016, când un film mult mai izbutit al aceluiaşi Filho, Aquarius, nu a luat absolut nimic…

Cât despre premiul de interpretare feminină, vorba unui venerabil critic al Cannes-ului, la ieşirea din sală: “e ridicol!”… Nu e vorba de faptul că prin acest premiu a fost introdus în palmares unul dintre cele mai modeste titluri ale competiţiei (Surioara, o fată musulmană practicantă, bulversată de încercarea de a împăca moscheea cu lesbianismul), e vorba de faptul că actriţa de 23 de ani, încă studentă, joacă monocord, fără nuanţe, ostentativ “masculină”, aceeaşi da capo al fine – e de neînţeles cum, dintr-un întreg festival cu actriţe redutabile, juriul a făcut tocmai o asemenea alegere. Poate nu au premiat o actriţă, ci un discurs “politic corect”? Prilej de plâns cu lacrimi la regizoarea filmului, în sală, şi un aer de eroină, pe scenă, la premiantă, ca şi când s-ar fi întors decorată de la război! Mesajul ar fi că nici să lupţi pentru “libertate sexuală” în Parisul de azi nu e uşor! Oricum, se pare că e o luptă care a interesat juriul mai mult decât istoria, şi filosofia şi arta secolului XX…

O altă gafă a juriului ar fi premiul pentru scenariu: filmul fraţilor Dardenne despre mamele minore are marca regizorilor, rezistă prin stilul lor plin de naturaleţe, cu autenticitate de documentar; dar, încăput pe alte mâini, te întrebi ce ar mai rămâne din “scenariul” premiat de juriu? S-ar putea, în absenţa regizorilor, să nu rămână mai nimic ca scenariu în sine! Poate o idee de scenariu! Ca să nu mai spunem că fraţii Dardenne mai au la activ încă un premiu pentru scenariu la Cannes şi încă două Palme dor, deci ideea de a-i mai premia încă o dată, absolut gratuit…

Dublarea premiilor

În disperare de cauză, ca şi când nu ar fi fost suficient că a dublat premiul juriului cu un ex aequo (între o regizoare germană şi un regizor franco-spaniol), juriul a adăugat în coada palmaresului şi un aşa-zis “premiu special” (al cui?), unui film suprarealist, ca să nu spun şi confuz, al unui tânăr chinez (născut în 89), cu mari îndrăzneli şi desfăşurări vizuale, picturale, grotesc şi halucinante, dar un film încadrabil mai degrabă la cinema-ul experimental al Cannes-ului “imersiv” decât în combinaţie cu merele şi perele competiţiei.

Marii absenţi ai palmaresului sunt Loznitsa şi Wes Anderson, filmul japonez Renoir şi filmul despre Nouvelle Vague. Juriul a ales, în schimb, să privilegieze, de gustibus, prin premiul juriului, nişte “bizarerii”, notate de critici cu note mici în diverse clasamente. Una dintre posibilele explicaţii ar fi compoziţia juriului: din juriu au lipsit, din nou, critici de film, iar artiştii pun uneori o privire teribil de subiectivă asupra operelor confraţilor… Din juriu a lipsit, de asemenea, un cineast din estul Europei, ceea ce nu e normal. După cum e greu de crezut că în tot estul, în Polonia sau în Cehia (ca să pomenesc doar două ţări cu tradiţie serioasă în cinema) să nu se fi găsit chiar niciun film demn de competiţie, cel puţin la nivelul “Surioarei”! Adevărul e că selecţionerii au fost interesaţi de alte zone, Iran, Irak, Gaza, foarte bine, mai ales dacă e vorba de cinema de calitate, doar că uneori senzaţia este de atenţie focusată excesiv într-o anumită direcţie, şi nu dintr-un interes artistic, ci dintr-un fel de “politichie” asumată (cum se chema romanul lui Houellebecq despre Sorbona “arabizată”?)…

Singurele premii de necontestat sunt primele două, despre care am scris numerele trecute, Palme dor (iranianului Jafar Panahi, pentru Un simplu accident) şi Grand Prix (nordicului Joachim Trier, pentru Valoarea sentimentală), deşi, la capitolul subiectiv, le-aş fi preferat inversate! Valoarea sentimentală e filmul care a câştigat şi la minutele contorizate de “aplaudimetru”, câte minute a aplaudat publicul din Grand Theatre Lumiere: de mulţi ani nu a mai avut Cannes-ul un film cu 19 minute de aplauze! Campionul absolut rămâne, deocamdată, Labirintul lui Pan, al lui Guillermo del Toro, care a avut, în 2006, 22 de minute de aplauze!

Dar, ca să închei cu o subiectivitate maximă, voi spune că, de departe, cel mai bun film pe care l-am văzut acum la Cannes a fost Sunshine, al lui Istvan Szabo, din 1999, cu Ralph Fiennes şi Rosemary Harris, prezentat într-o copie restaurată, ca un omagiu adus regizorului, ajuns la 87 de ani. O producţie datorată unui mare producător canadian, care n-a uitat că s-a născut la Budapesta, Robert Lantos.

Dacă cineva vrea să înţeleagă istoria secolului XX – Sunshine e un demers de un adevăr şi de o emoţie copleşitoare. Filmul pare făcut azi, e “ca nou”, pentru că arta nu are vârstă…

Doar industria şi tehnologia au vârste. Şi, uneori, “pene”!