Cum a înarmat America propriul dușman Iranul cu avioane F-14 și tehnologie nucleară

De la parteneriat nuclear la avioane de luptă

Totul a început în 1957, când administrația președintelui Dwight D. Eisenhower a încheiat un pact de cooperare nucleară civilă cu Iranul. Asta se întâmpla în cadrul programului „Atomi pentru pace”, o inițiativă americană lansată printr-un discurs la ONU pe 8 decembrie 1953, care viza folosirea energiei atomice în scopuri pașnice. Zece ani mai târziu, SUA au furnizat Iranului un reactor de cercetare de cinci megawați, încă funcțional azi, alături de uraniu îmbogățit pentru a-l alimenta.

Mai mult, zeci de tineri oameni de știință iranieni au fost trimiși să studieze la universități de top precum MIT. Acolo au primit educație de elită în inginerie nucleară. Întorși acasă, ei au pus bazele a ceea ce avea să devină controversatul program nuclear iranian. Pe atunci, la putere era șahul Mohammad Reza Pahlavi, un lider represiv, dar un aliat ferm al Americii.

Iar în anii 1970, administrația Nixon a mizat pe Iran și Arabia Saudită pentru a supraveghea Orientul Mijlociu și a asigura fluxul de petrol. Pentru a întări regimul șahului, Nixon a aprobat vânzarea de armament american în valoare de miliarde de dolari. În acest pachet masiv a fost inclusă și o flotă de avioane de luptă F-14 Tomcat, dintre care multe sunt operaționale și astăzi în Iran.

Revoluția din 1979 schimbă totul

Revoluția islamică din 1979 a transformat Iranul din prieten în dușman, practic peste noapte. Momentul de ruptură a fost noiembrie 1979, când un grup de studenți radicali au luat cu asalt ambasada SUA din Teheran, luând ostatici cincizeci și doi de americani. Președintele de atunci, Jimmy Carter, a reacționat imediat, folosind în premieră legea IEEPA din 1977 (o lege care îi acorda puteri extraordinare în caz de urgență națională). Carter a înghețat active iraniene în valoare de 12 miliarde de dolari și a rupt legăturile comerciale și diplomatice.

Lovitura a fost dură. Iranul era puternic dependent de Statele Unite, care reprezentau 20% din comerțul său extern.

După 444 de zile de criză, Washingtonul și Teheranul au ajuns la un acord pe 19 ianuarie 1981, chiar în ultima zi de mandat a lui Carter. SUA au deblocat cele 12 miliarde de dolari, iar Iranul a eliberat ostaticii. Unul dintre consilierii lui Carter reflecta ulterior: „Într-adevăr, pârghia oferită de activele înghețate a solidificat acordul final. Regimul iranian în vârstă avea nevoie disperată de numerar”. Momentul eliberării a fost însă unul menit să-l umilească pe Carter, ostaticii fiind lăsați să plece la doar câteva minute după ce Ronald Reagan depusese jurământul ca nou președinte.

Iranul contraatacă pe alte fronturi

Chiar dacă Acordurile de la Alger au anulat majoritatea sancțiunilor, răul fusese deja făcut. Până în 1981, importurile americane din Iran scăzuseră cu 99% față de perioada de dinainte de revoluție, iar relațiile comerciale nu și-au mai revenit niciodată. Imediat după revoluție, ayatollahul Ruhollah Khomeini a ordonat crearea Corpului Gărzilor Revoluționare Islamice (IRGC), un grup paramilitar menit să apere regimul teocratic.

În 1982, IRGC a supervizat crearea Hezbollah în Liban. Cu sprijin iranian, Hezbollah a lansat o serie de atacuri teroriste, inclusiv atentatul din 1983 asupra unei cazărmi americane din Beirut, soldat cu moartea a 241 de militari americani. În paralel, Teheranul a reluat în secret investițiile în programul nuclear, cu ajutorul unui fost om de știință rus, Vyacheslav Danilenko.

Sancțiunile nu mai mușcau.

De data aceasta, economia iraniană nu a mai suferit la fel de mult. De ce? Pentru că, după criza ostaticilor, afacerile iraniene s-au reorientat deliberat, îndepărtându-se de Statele Unite.

Când sancțiunile americane lovesc tot în americani

Inutilitatea sancțiunilor a devenit evidentă în 1995. Atunci, compania petrolieră Conoco, cu sediul în Houston, a semnat un contract pentru dezvoltarea unui zăcământ petrolier iranian. E drept că a ocolit restricțiile folosind o filială străină, o practică legală la acea vreme. Sub presiune politică, președintele Bill Clinton a emis un ordin executiv care interzicea explicit astfel de afaceri. Conoco s-a retras.

Numai că, la doar câteva luni distanță, gigantul energetic francez Total a anunțat că a preluat exact același contract. Curând, Iranul a semnat aproape o duzină de alte acorduri cu firme non-americane. sancțiunile SUA loveau în interesele americane, nu în Iran.

Revoltat, Congresul a adoptat în iulie 1996 Legea privind sancțiunile pentru Iran și Libia (ILSA). Aceasta introducea în premieră „sancțiunile secundare”, amenințând orice firmă străină care investea masiv în sectorul energetic iranian. Sir Leon Brittan, pe atunci comisarul european pentru comerț, a denunțat legea ca fiind o încercare nejustificată a Washingtonului de a dicta politica altor state. UE a adoptat chiar o lege care făcea ilegală respectarea ILSA de către companiile europene.

În 1997, când Total și alte firme au anunțat investiții majore în zăcământul de gaz South Pars, Congresul a cerut aplicarea legii. În urma unor negocieri dure între secretarul de stat Madeleine Albright și Sir Leon Brittan, s-a ajuns la un compromis: Washingtonul s-a abținut să penalizeze firmele europene. În anii ce au urmat, companiile energetice europene au continuat să pompeze bani și expertiză în Iran, regimul de la Teheran a încasat miliarde de petrodolari, iar programul său nuclear s-a dezvoltat rapid.