Gardienii Revoluției (IRGC) par să fi preluat controlul total asupra deciziilor strategice ale Iranului, într-o mișcare ce marginalizează complet conducerea civilă. Potrivit unor evaluări recente, comandantul IRGC, Ahmad Vahidi, este acum figura centrală în politica și deciziile militare, alături de noul lider suprem, Mojtaba Khamenei.
Un nou centru de putere
Lucrurile stau destul de clar la Teheran. Președintele Masoud Pezeshkian, ministrul de externe Abbas Araghchi și președintele parlamentului, Mohammad Bagher Ghalibaf, nu mai pot acționa fără aprobarea directă de la Gardienii Revoluției. instituțiile alese democratic au devenit simple fațade.
Ahmad Vahidi a și transmis mesajul, fără ocolișuri, afirmând că „în condiții de război, toate funcțiile critice trebuie alese și gestionate direct de Gardieni”.
Iar semnele acestei preluări de putere sunt vizibile. Pe 25 martie, președintele Pezeshkian a fost practic forțat să-l numească pe Mohammad Bagher Zolghadr în funcția de secretar al Consiliului Suprem de Securitate Națională, la cererea explicită a Gardienilor. Mai mult, o decizie a ministrului de externe de a redeschide Strâmtoarea Ormuz a fost anulată rapid de IRGC, după ce presa de stat l-a criticat dur pe oficial. Cum vine asta? Simplu: guvernul civil nu mai are nicio autoritate reală.
De la paramilitari la imperiu
V-ați gândit vreodată cum o structură paramilitară ajunge să controleze o țară întreagă? IRGC a fost înființat în 1979, la ordinul ayatollahului Ruhollah Khomeini, ca o forță paralelă cu armata tradițională. Bazată pe loialitate ideologică și tactici de gherilă, s-a consolidat masiv în timpul războiului cu Irakul (1980-1988). Atunci, tineri comandanți au urcat rapid în ierarhie, Ghalibaf însuși relatând că a ajuns să comande o divizie la doar 19-20 de ani.
Mohsen Rezaei a fost numit comandant-șef la 28 de ani, funcție pe care a deținut-o timp de 16 ani. Mai târziu, în timpul mandatului lui Mohammad Ali Jafari, IRGC a jucat un rol cheie în reprimarea protestelor izbucnite după alegerile prezidențiale din 2009, consolidându-și influența prin numirea apropiaților în funcții guvernamentale.
Expansiune economică și regională
După războiul cu Irakul, IRGC a intrat puternic și în economie. Prin entități precum Khatam al-Anbiya, corpul paramilitar controlează acum proiecte uriașe de infrastructură și sectoare strategice, creând o rețea de influență economică și socială. Această expansiune a dus la apariția unei elite privilegiate, strâns legată de regim.
Dar influența lor nu se oprește la granițe. Forța Quds, ramura pentru operațiuni externe, a contribuit la formarea Hezbollah în Liban încă din anii ’80. Ulterior, a sprijinit guvernul sirian în războiul civil, a fost activă în Irak și a desfășurat operațiuni împotriva Statului Islamic. Forța Quds a oferit, si, sprijin militar grupării Hamas din Gaza și a antrenat forțele Houthi din Yemen, extinzându-și operațiunile până în America Latină, în special în Venezuela.
O rețea complexă, greu de destructurat
Fostul comandant Mohammad Ali Jafari declara într-un interviu din 2016 că IRGC „nu este doar o forță militară convențională, ci o instituție însărcinată cu protejarea sistemului politic și cu combaterea amenințărilor interne”.
Structura este vastă, incluzând instituții financiare proprii, centre academice și baze Basij în toată țara. Este alcătuită din cinci ramuri principale: Forțele Terestre, Marina, Forțele Aerospatiale (responsabile în special de capacitățile balistice), miliția Basij și Forța Quds.
Nu există cifre fiabile și actualizate privind efectivele IRGC.
E drept că anii recenți au adus pierderi grele. Generalul-maior Hossein Salami, numit comandant în 2020, a fost ucis în iunie 2025. Succesorul său, generalul-maior Mohammad Pakpour, a fost eliminat și el pe 28 februarie, odată cu fostul lider suprem Khamenei. Și totuși, IRGC a demonstrat o capacitate remarcabilă de adaptare, funcționând ca o structură descentralizată, cu comandamente regionale autonome.
Moartea liderului suprem și a altor comandanți de rang înalt pare să fi accelerat tranziția Iranului de la un sistem dominat de clerici la unul controlat de militari. În această nouă configurație, puterea este distribuită într-o rețea de actori interconectați, nu concentrată într-o singură persoană. Această transformare ridică întrebări serioase despre viitorul Iranului și echilibrul de putere din regiune.
