Jeffrey Wright ia lumea literară la întrebări în „American Fiction

Într-o perioadă în care filmele de gen sunt atât de dominante, orice șansă de a sta la masă cu un film mic care vrea doar să vorbească despre viața obișnuită este mai mult decât binevenită. Acesta este cazul scriitorului și regizorului Cord Jefferson’a Ficțiune americană, care a avut premiera vineri la Festivalul internațional de Film de la Toronto. Filmul, adaptat după Percival Everettromanul din 2001 al lui Erasure, își propune o discuție bună și lungă, care să stimuleze și să distreze, chiar dacă se încheie fără rezoluții concrete.

Jeffrey Wright îl interpretează pe Thelonious „Monk” Ellison, un romancier și profesor universitar care, la fel ca multe alte personaje de romancier, nu are noroc. A scris câteva romane respectate în trecut, lucrări serioase de cea mai înaltă ținută literară, dar nu s-au vândut bine. Niciun editor nu pare interesat de ultimul său manuscris, o reimaginare de înaltă ținută a operei lui Eschilus Persanii, iar administrația de la universitatea sa s-a săturat de rezistența sa dură față de pietismul progresist (și, uneori, agresiv) al mediului academic modern.

Este pus în concediu și se întoarce în Boston, orașul său natal, pentru a participa la un festival de carte deprimant și pentru a se reîntâlni cu familia sa semiînstrăinată – oameni aparent înstăriți, cu o casă victoriană mare în oraș (poate Jamaica Plain?) și o cabană pe plajă pe South Shore. (Aceste scene au fost filmate în Scituate, pentru cei din Massholes care citesc aceste rânduri.) Monk provine dintr-un clan de medici: răposatul său tată a fost ginecolog; sora sa, Lisa (Tracee Ellis Ross), lucrează la o clinică de tip Planned Parenthood; iar fratele său, Cliff (Sterling K. Brown), este chirurg plastician în Tucson. Monk este un om ciudat, mai morocănos și mai snob decât frații săi și nu foarte atent la mama sa în vârstă, Agnes (Leslie Uggams).

Monk este, de asemenea, dezmoștenit în industria sa. El observă, cu dezgust, că, în ceea ce privește autorii de culoare, editurile conduse de albii sunt interesate doar de litanii ornamentate de groază: povești brutale despre viața în bandele din centrul orașului și despre dependența de droguri. O autoare în devenire, Sintara Golden (Issa Rae), se bucură de un mare succes cu un roman numit We’s Lives in Da Ghetto, sărbătorit la conferințe și despre care se vorbește pe un ton reverențios. Acest lucru îl înfurie pe Monk, care consideră cărțile ca a ei ca fiind uimitor de înguste în viziunea lor asupra vieții negrilor, care se pretează la prejudecățile albilor, la mila lor liberală nocivă și alienantă. Într-un acces de furie, Monk scrie un roman pseudonim intitulat Pafologia mea, o cronică presupus autobiografică despre violență și sărăcie, menită să fie o glumă pentru editori, care cu siguranță nu ar fi publicat-o niciodată. Bineînțeles, în schimb, devine un bestseller profitabil și lăudat pe scară largă.

Ficțiune americană este o analiză a acestui climat literar și o narațiune divagantă, amuzantă și tristă despre lupta lui Monk de a se conecta cu familia sa, care începe să se destrame. (Există, de asemenea, un interes amoros, interpretat drăguț de Erika Alexander.) Este un film de modă veche, într-un fel, un film de întoarcere acasă, cu un subiect special în minte. Există un aer de James L. Brooks fluturând prin Ficțiune americană, un ecou al abordării ingenioase și discursive a acelui cineast față de problemele creierului și ale inimii.

Cu toate acestea, satira filmului și umanismul său zdrențăros nu sunt întotdeauna de acord. Înalta comedie arhicunoscută a aventurilor editoriale ale lui Monk sparge vraja pasajelor domestice mai bine ancorate în realitate ale filmului. Jefferson, un scenarist câștigător al premiului Emmy care își face un debut promițător în regie, îmbină aceste două moduri de viață acolo unde poate, dar cusăturile sunt puțin cam aspre la atingere.

Poate că o cauză a acestei discordanțe este faptul că romanul lui Everett a fost publicat în 2001 ca o mustrare parodică a unor romane precum Push (adaptat ulterior în filmul premiat Precious), pe care Everett l-a văzut ca pe un prim exemplu de pornografie a mizeriei urbane pe care scriitorii de culoare erau forțați să o scrie din cauza cererii pieței. Acest tropar nu a dispărut cu siguranță, dar acuzația lui Everett a avut, probabil, o mai mare relevanță în zilele sale. Apetitul culturii albe pentru poveștile negrilor nu s-a îmbunătățit neapărat de atunci, dar a evoluat spre noi complicații.

Jefferson încearcă să actualizeze referințele pentru a dialoga cu formele recent apărute ale interesului albilor șmecheri – încărcate de termeni academici învățați online și adesea neînțeleși, conștient de sine în mod nevrotic și arogant de nepăsător în același timp – dar este încă legat de specificitatea lui Everett Pafologia mea, condamnarea sa particulară a unui stil care nu mai este tocmai de rigoare. Ficțiune americană, un film ascuțit și inteligent, ar putea fi cu atât mai mult dacă s-ar simți mai bine conectat la timpul prezent. Așa cum este, reflecția este un pic deformată; subtilitățile contemporane lipsesc.