Europa a pierdut aproximativ jumătate din capacitatea sa de producție de aluminiu primar în ultimele două decenii, iar situația riscă să se agraveze rapid. Normele stricte de mediu și costurile tot mai mari pun o presiune uriașă pe un sector important pentru economia continentului.
Facturile uriașe la energie și capcana emisiilor
Producătorii europeni de aluminiu sunt deja cei mai eficienți din lume din punct de vedere al emisiilor de carbon. Reducerile de emisii de până acum au provenit din câștiguri susținute de eficiență și îmbunătățiri tehnologice treptate. Numai că un progres suplimentar este constrâns astăzi nu de lipsa de efort, ci de absența unor tehnologii de decarbonizare viabile comercial la scară largă.
E drept că procesul de producție depinde de volume mari de electricitate. Mai exact, curentul electric reprezintă între 30 și 40 la sută din costurile de producție în Europa pentru aluminiul primar. Și aici apare problema majoră legată de competitivitate.
Emanuele Manigrassi, director pentru climă și energie la European Aluminium, explică situația: „Sistemul de comercializare a emisiilor (ETS) a impulsionat decarbonizarea industrială, dar a și împovărat industria europeană cu costuri pe care concurenții noștri nu le suportă, ducând la închiderea fabricilor de aluminiu.”
Competitivitatea este modelată direct de costurile indirecte ale carbonului ETS incluse în prețurile energiei electrice. Compensarea acestor costuri indirecte ar trebui extinsă dincolo de anul 2030 și aplicată mult mai consecvent în statele membre pentru a evita distorsiunile pe Piața Unică.
Impactul direct asupra prețurilor și pieței locale
Într-o analiză detaliată publicată recent de Euractiv, se arată că producătorii concurează pe piețele globale și nu pot transfera aceste costuri cu carbonul către clienți fără să piardă cote de piață semnificative. Prețul carbonului crește costurile de operare pe întregul lanț valoric fără a declanșa o reducere suplimentară a emisiilor.
V-ați gândit vreodată cum ajung aceste decizii de la Bruxelles direct în buzunarele noastre? Când o fabrică de componente auto, de cabluri sau de ambalaje din România plătește mai mult pentru materia primă importată, diferența se va regăsi, până la urmă, în prețul final al mașinii sau al produselor cumpărate de la supermarket. Costurile ascunse ale energiei lovesc în lanț toată economia locală.
Mecanismul de ajustare la frontieră în funcție de carbon (CBAM) nu oferă o protecție adecvată pentru mărfurile complexe, evaluate la nivel global, cum este aluminiul. Designul său lasă portițe majore, în special în ceea ce privește tratamentul deșeurilor metalice și creșterea așteptată a costurilor materiilor prime pe care producătorii europeni o vor suporta. Concurenții din țările terțe vor putea pur și simplu să evite taxa la graniță.
Cifrele vorbesc de la sine.
Din acest motiv, eliminarea treptată a certificatelor gratuite pentru sectoarele CBAM nu ar trebui să continue decât dacă se poate demonstra clar că mecanismul protejează împotriva relocării emisiilor de carbon. Cel puțin pe termen foarte scurt, ar trebui aplicată o abordare cu o singură valoare implicită care să țină cont atât de deșeurile de aluminiu pre-consum, cât și de cele post-consum pentru țările cu cel mai mare risc.
Tehnologii care încă nu există la scară largă
Traiectoria actuală setată de Factorul Liniar de Reducere (LRF) se bazează pe presupuneri nerealiste despre disponibilitatea unor tehnologii revoluționare care nu se materializează pe teren. Menținerea acestei traiectorii nu va accelera curățarea industriei. Va accelera doar tăierile de producție.
Rafinarea și reciclarea aluminiului depind de generarea de căldură extrem de mare, procese care folosesc gaze naturale. Alternativele pur și simplu nu sunt viabile tehnic sau economic pe termen scurt și mediu. Cu toate astea, instalațiile sunt evaluate acum pe baza unor standarde generice (fallback benchmarks) care includ procese la temperaturi mai scăzute, ce pot funcționa cu biomasă. Să fim serioși, un cuptor de topire industrială nu merge cu resturi vegetale.
Mai multe guverne din UE cer deja o pauză pentru reducerea planificată a acestor standarde între anii 2026 și 2030. Acest exercițiu trebuie aliniat cu obiectivele de reziliență ale continentului, iar reprezentantul industriei atrage atenția asupra unui detaliu strategic: „fără alumină și reciclare nu va exista o tranziție energetică sau autonomie strategică în Europa.”
Ce decizii sunt așteptate pentru salvarea sectorului
Timpul este critic. Multe dintre tehnologiile pentru decarbonizare sunt încă în curs de maturizare. Companiile se confruntă cu creșterea costurilor carbonului acum, în timp ce nici măcar nu avem vreo certitudine dacă mijloacele de reducere a emisiilor vor deveni disponibile în următorii 10 până la 15 ani. Un argument investițional credibil va depinde de accesul la energie cu emisii reduse de carbon la prețuri accesibile și de sprijin pentru transformarea intensivă în capital.
Banca pentru Decarbonizare Industrială pare o idee promițătoare, dar trebuie concepută astfel încât să sprijine real investițiile. Iar Rezerva de Stabilitate a Pieței (MSR) riscă să restrângă și mai mult oferta și să amplifice volatilitatea prețurilor exact atunci când fabricile au nevoie de predictibilitate. Propunerea recentă de a anula clauza de invalidare este un pas pozitiv, dar acele certificate ar trebui reintroduse pe piață.
Pentru emisiile care nu pot fi eliminate tehnologic, eliminările permanente de carbon bazate în UE ar trebui integrate în ETS ca instrument de conformare până în 2028, alături de creditele internaționale, cu condiția să fie certificate cu o metodologie robustă.
Producția globală s-a extins deja în altă parte, adesea cu o intensitate mai mare a emisiilor. Manigrassi trage un semnal de alarmă clar privind viitorul: „Decarbonizarea nu se va întâmpla dacă capacitatea industrială dispare înainte ca tehnologiile necesare pentru a o realiza să fie disponibile.”
Dacă producția se mută definitiv în afara Europei, emisiile globale vor crește, nu vor scădea. „Avem nevoie acum de o piață de carbon în Europa care să sprijine atât decarbonizarea, cât și reziliența industrială.”
