Cum a transformat China un deșert: 66 de miliarde de copaci fac Taklamakan să absoarbă CO2

Este o victorie climatică neașteptată. Totul se leagă de un proiect-mamut: Programul Centurii Forestiere din Nord. Pornit încă din 1978, a fost botezat popular „Marele Zid Verde”. Misiunea sa era simplă, dar monumentală: stoparea deșertului cu miliarde de copaci. Din 2024, misiunea e îndeplinită. Vegetația încinge complet deșertul Taklamakan.

De la „vid biologic” la plămân verde

Imaginați-vă o întindere de 337.000 de kilometri pătrați în nord-vestul Chinei. Mai mare ca Polonia. Munții din jur opresc orice urmă de umiditate, lăsând în urmă un peisaj dominat în proporție de 95% de dune de nisip care nu stau locului. Savanții aveau un nume pentru el: un „vid biologic”.

Acum, nu mai e.

Ce s-a întâmplat acolo e o premieră. Este primul caz documentat limpede în care marginea unui deșert, anterior o sursă de carbon, devine un rezervor care îl înghite. Practic, proiectul nu doar a fixat dunele de nisip, ci a dat naștere unui nou ecosistem care funcționează.

Cum funcționează miracolul: date din satelit și ploi de vară

Dovada nu e o presupunere, ci se bazează pe cifre reci. Oamenii de știință au pus cap la cap 25 de ani de date din satelit și observații de la sol, analizând totul, de la ploi și creșterea plantelor la fotosinteză și nivelul de CO2 din atmosferă. Datele, publicate în revista PNAS, vorbesc de la sine.

Care e secretul? Ploile de vară, din iulie până în septembrie. Apa asta provoacă o explozie de vegetație, iar plantele încep să lucreze, să facă fotosinteză. Măsurătorile sunt clare: nivelul de CO2 scade de la 416 părți per milion (ppm) în sezonul secetos la 413 ppm când e umed. Pe scurt, centura verde trage mai mult carbon din aer decât eliberează tot deșertul.

O bătălie câștigată, dar războiul continuă

La nivelul întregii țări, cifrele sunt la fel de mari. Suprafața cu păduri a Chinei a sărit de la doar 10% în 1949 la peste 25% azi. Marele Zid Verde e piesa de rezistență a acestei strategii. Dacă înainte studiile se uitau la cum absoarbe nisipul carbonul – un proces instabil -, acum atenția e pe vegetație. Un burete de carbon mult mai sigur. Desigur, unii experți încă dezbat dacă proiectul a redus cu adevărat furtunile de nisip care lovesc nordul Chinei.

Un model pentru restul lumii?

Taklamakan a devenit un studiu de caz. O probă că intervenția omului poate și să repare, nu doar să strice. Ar putea inspira proiecte similare în alte zone aride ale lumii? S-ar putea face asta în Sahara? China a arătat că se poate. Rămâne o singură întrebare: cine mai are atâta răbdare și atâtea resurse?