David Fincher își ratează șansa cu The Killer

Asasinul din titlu în David Fincher‘s The Killer, care a avut premiera duminică aici, la Festivalul de Film de la Veneția, este un fel modern de mașină a morții. Folosește Amazon, are o relație complicată cu Airbnb; a văzut serialul Războaie de depozitare. El profită chiar și de prăbușirea industriei contemporane: când îl vedem pentru prima dată la un loc de muncă, el se află într-un spațiu WeWork abandonat. Totul este o glumă, cel puțin în limitele arhicunoscute și consternant de lipsite de aer ale filmului lui Fincher.

Poate că gândul a fost că Fincher ar putea reveni la comedia ironică, rece și anarhică a lui Fight Club, un alt film sumbru care a luat în vizor capcanele banale ale vieții cotidiene americane. Dar poanta pare învechită de data aceasta; referințele sale au nevoie de o actualizare. (Poate că ucigașul și-ar putea primi misiunile prin intermediul TikTok?) Acest lucru nu ar conta atât de mult dacă filmul și-ar echilibra comentariul cu un suspans antrenant – de care Fincher este mai mult decât capabil. Câteva momente din film fac să se ridice sângele, dar în rest The Killer este curios de inert, roțile sale se învârt cu puțină tracțiune.

Asasinul de interes este jucat de Michael Fassbender, zvelt și lupesc. El povestește o mare parte din film, expunând regulile simple ale personajului său pentru succes: rămâi concentrat pe sarcină, nu te lăsa împiedicat de ceva atât de supărător precum empatia, asigură-te că ritmul cardiac este la un nivel controlabil. Ni se spune că este meticulos, că este un profesionist foarte bine plătit și că se află în vârful domeniului său clandestin. Dar noi nu vedem cu adevărat asta. Filmul se deschide cu un asasinat cu lunetist din Paris care a mers prost; un martor prinde glonțul, iar ucigașul, care poartă mai multe nume, trebuie să fugă.

Sau, mă rog, un fel de fugă. Nimeni nu pare să-l urmărească după salba de deschidere a filmului. Poate că a fost un efort de a menține narațiunea slabă, dar scade cumplit miza. Pentru că ucigașul a eșuat, un fel de poliță de asigurare intră în funcțiune și se atentează la viața lui. Dar, în schimb, se ajunge la prietena lui (sau ceva?), în casa de lux pe care criminalul o deține în Republica Dominicană. Ea supraviețuiește, dar este destul de bătută, și astfel ucigașul pornește într-o misiune de răzbunare, sau cel puțin o misiune de a se asigura că un astfel de atac nu se va mai repeta. El este urmărit, dar nu mai este urmărit.

Filmul lui Fincher este episodic, împărțit în capitole, fiecare dintre ele cuprinzând câte o etapă din turneul de răzbunare al ucigașului. Stăpânirea ascuțită a lui Fincher în ceea ce privește fizica cinematografică – cum se mișcă lucrurile spre cameră sau cum alunecă prin cadru – este evidentă pe tot parcursul filmului. Cu toate acestea, filmul este frustrant de discret, oprindu-se chiar atunci când credem (sau sperăm) că filmul va izbucni în acțiune. Cineva ar putea numi acest lucru o reținere admirabilă, un maestru experimentat care optează pentru finețe în locul flerului. Dar eu, în mod egoist, am vrut mai mult pop, mai multă fanfaronadă regizorală. După respectabila statornicie de epocă din Mank, mi-era foame de dinamismul întunecat al lucrărilor anterioare ale lui Fincher.

Aici și acolo, The Killer livrează. Există o scenă de luptă inteligentă și energizantă într-o casă în noaptea din Florida, o încăierare cu arme, pumni și unelte de uz casnic. Trebuie să fi durat zile întregi pentru a o filma, din cauza numeroaselor cerințe tehnice și din cauza faimoasei înclinații a lui Fincher pentru reluări. Produsul final este uluitor, un pas de deux sumbru pe care Fincher îl încheie cu o punctuație contondentă. Acesta este un aspect interesant și convingător al filmului: faptul că amintește frecvent că moartea nu este în mod înnăscut lirică, nu lasă de obicei loc pentru cuvinte finale poetice sau pentru despărțiri lapidare.

Cu toate acestea, există o deliciu vorbitor de o secvență care implică Tilda Swinton, o conversație îngrozitor de încărcată la un pahar de băutură la un restaurant care aduce filmul cel mai aproape de scop. Neîndemânatica Andrew Kevin Walker‘s script, adaptat după Alexis Nolent‘s graphic novel, cedează brusc locul eleganței. Swinton este, ca întotdeauna, seducătoare și surprinzătoare, un zvâcnet de electricitate ascuțit și sofisticat. În unele privințe, aceasta este o tachinare crudă. Tânjim după un alt film, unul care să se concentreze mai mult pe personajul lui Swinton, sau care să-i urmărească pe ea și pe Fassbender făcându-și treaba nefastă în tandem sau în opoziție. Dar, acesta este un film de viniete, așa că nimic de aur nu poate rămâne. Swinton își expune cazul, iar apoi răzbunătorul laconic al lui Fassbender pleacă la următorul element de pe lista de verificare și la eventuala stingere a filmului.

Poate că anticlimaxul filmului este deliberat, Fincher încercând să submineze așteptările noastre de filme cu asasini, făcându-ne să ne punem la îndoială pofta de sânge. Oricare ar fi justificările sale, filmul este laconic până la refuz, într-un mod care se simte aproape ca o agresiune față de public. Fincher știe că noi știm ce poate face atunci când se apucă cu adevărat de treabă, dar ne refuză această plăcere – cea cerebrală și cea mai josnică. Ucigașul este un experiment de economie ale cărui rezultate sunt mai mici decât efortul depus. Să calculezi eficiența este foarte bine, dar este nevoie măcar de ceva viață pentru a da un sens acestor crime.