„Sunt mai muncitori decât oamenii noștri”. A spus-o, fără ocolișuri, un antreprenor american. Era șocat de ambiția și priceperea imigranților din echipa lui. Aici apare un paradox dureros. Dacă acești oameni au un „capital uman” atât de puternic, de ce țările lor de baștină se îneacă în subdezvoltare?, conform HotNews.
Cum se face că talentul care ridică zgârie-nori la New York nu poate turna un metru de asfalt în Lagos? Întrebarea a fost trimisă de un cititor către Fundația pentru Educație Economică. Economistul Peter Jacobsen a analizat-o, iar răspunsul său, preluat de HotNews.ro, dă peste cap decenii de teorii. Nu e vorba de mușchi. Nu e vorba nici de creier. Soluția e mult mai adânc înrădăcinată.
Vânătoarea de fantome: Cum s-a încercat „repararea” sărăciei
Occidentul a încercat decenii la rând să trateze sărăcia lumii cu soluții universale. Rețete de-a gata. Ca și cum ai asambla o mobilă de la IKEA. Economistul Bill Easterly a numit asta, pe bună dreptate, o „vânătoare de fantome”. Trei mari mituri au stat la baza acestui eșec.
Primul? Mitul cimentului și al oțelului. În anii ’50, fascinația pentru planificarea sovietică era la apogeu. Experții erau convinși: investițiile grele în industrie sunt soluția magică. Așa că s-au ridicat fabrici-mamut. Monștri industriali care scoteau pe poartă bunuri de care nu avea nimeni nevoie. O risipă grandioasă, în cuvintele lui Murray Rothbard. În urmă au rămas doar ruine.
Apoi a venit iluzia diplomei. Sloganul era simplu: „Școliți-i și bogăția va veni”. Realitatea, însă, a fost un duș rece. Alfabetizarea în țările sărace creștea, dar economia lor bătea pasul pe loc. O iluzie care a costat enorm. Fără o economie reală care să folosească aceste talente, un master în inginerie devine doar un bilet de avion. Destinația: un job de curier la Londra sau Berlin. Ironia sorții…
A existat și o teorie mai sumbră: demonizarea populației. Neo-malthusienii știau exact vinovatul: săracii. Erau prea mulți. Se înmulțeau prea repede. Economiști ca Julian Simon au spulberat însă mitul. Ei au reamintit lumii un adevăr elementar, uitat parcă de toți: „omul nu este doar o gură de hrănit, ci și un creier capabil să inoveze”. Oamenii nu sunt problema. Oamenii sunt resursa.
Harta nu dictează destinul: Mitul resurselor naturale
S-a mai încercat o explicație. Una la îndemână: geografia. Desigur, clima contează. Resursele au și ele un rol. Dar să fie decisive? Puțin probabil. Să ne uităm la exemple. Statele Unite au resurse din belșug, iar americanii sunt bogați. Hong Kong, pe de altă parte, nu are aproape nimic, dar nivelul de trai e printre cele mai înalte din lume. Există și reversul: țări înecate în resurse, dar și în sărăcie, la fel cum există țări fără resurse și la fel de sărace. Concluzia? Harta nu dictează destinul.
Cheia stă în regulile jocului
Și atunci, care e soluția? Răspunsul nu e nou. A fost dat acum aproape 250 de ani. Adam Smith, părintele economiei moderne, a pus degetul pe rană. Cauza reală a bogăției națiunilor sunt instituțiile. Altfel spus, regulile jocului social și economic.
Ce trebuie pentru a aduce un stat la prosperitate maximă? Smith a fost clar: „taxe lejere și o bună administrare a justiției; toate celelalte vin din cursul natural al lucrurilor.”
Aici e cheia. Adevăratul motor al prosperității. Nu resursele. Nu diplomele. Ci un sistem de justiție care funcționează. Dreptul la proprietate, respectat cu sfințenie. Contracte care se aplică. Un stat unde corupția nu e norma, ci excepția. Acestea sunt instituțiile. Acesta e terenul fertil pe care capitalul uman poate, în sfârșit, să înflorească.
Țări bogate în oameni, sărace în speranță
Deci, problema țărilor care nu ies din sărăcie nu e lipsa de ambiție. Nici de inteligență. Problema e că jocul e măsluit. Regulile sunt strâmbe sau, mai rău, nu există. Niciun antreprenor sănătos la cap nu va investi unde afacerea îi poate fi luată peste noapte. Niciun inginer nu-și va irosi anii într-o țară unde legea nu-i protejează munca. Atât. Până când „justiția tolerabilă” și libertatea economică nu vor prinde rădăcini, exodul va continua. Cei mai buni vor pleca mereu. Își vor construi viitorul în altă parte, lăsând în urmă țări pline de oameni, dar goale de speranță.
