O studentă a stat doi ani într-o cabană izolată pentru a evita agitația din campus

Visul unei vieți liniștite

Cabana, situată la o oră de mers cu mașina de University Park, părea la prima vedere soluția ideală pentru o fire introvertită. Departe de sălile de curs pline și de forfota specifică vieții de student, Jen a visat la un mediu perfect pentru învățat și relaxare. Lucrurile stau însă puțin diferit când ești complet singur.

„Am fost mereu o persoană introvertită, dar să nu vezi pe nimeni zile la rând este o experiență complet diferită”, a recunoscut ea pe blogul personal. Deși păstra legătura cu familia și prietenii prin telefon, a realizat rapid că interacțiunile umane spontane sunt vitale.

Pregătită pentru singurătate

Decizia de a se izola a fost una asumată, dar șocul inițial a fost puternic. „Nu voi uita niciodată sentimentul acela când părinții mei au plecat cu mașina și m-au lăsat la cabană pentru prima dată. Da, eram mai în vârstă decât un student obișnuit. Dar dragostea mea pentru părinții mei nu era mai mică și, în timp ce îi priveam cum pleacă cu mașina, am plâns”, povestește tânăra.

Și era, teoretic, pregătită pentru ce urma. „Eram pregătită să nu am prieteni. Nu fusesem niciodată sociabilă, nu simțeam nevoia să fiu și nu contam să-mi fac prieteni”, explică Jen. Cu iubitul plecat la o universitate din Virginia și cea mai bună prietenă în Maryland, smartphone-ul părea suficient. Dar chiar așa să fie?

Ierni brutale și musafiri nepoftiți

Romantismul unei cabane din bușteni s-a spulberat odată cu venirea primei ierni. „Cabanele de lemn nu rețin căldura bine, iar natura nu ia pauze”, a explicat ea. Pe bune, cine s-ar fi așteptat la asta? Temperaturile au coborât până la -15°C, iar traiul zilnic a devenit o luptă.

„Am înghețat timp de doi ani acolo”, descrie ea franc experiența. Pe lângă frig, a avut de-a face constant cu animalele pădurii. „Afară, erau mereu animale, cerbi, vulpi sau iepuri. În interior, veverițele zburătoare și șoarecii apăreau regulat. Odată, o veveriță zburătoare s-a rătăcit în dulapul meu în timp ce studiam la birou”, a povestit studenta.

Verile, e drept, ofereau și momente de respiro. „Puteam să fac canoe sau să merg cu bicicleta în locuri superbe. Natura și liniștea erau exact ce căutasem la început”, a mărturisit ea.

Blocată complet de zăpadă

Provocările logistice au fost poate cele mai dure. Drumul zilnic până la stația de autobuz dura aproape 45 de minute pe jos, prin zăpadă. Iar într-un an, situația a scăpat de sub control. „Într-o iarnă am pierdut o săptămână de cursuri pentru că nu am putut ieși din garaj!”, își amintește Jen.

Singurele ei „aroganțe”, cum le numește, erau vizitele fratelui ei, care o ajuta să se deplaseze în condiții extreme. „M-au tras cu sania în pustietate”, a completat ea.

„Mulțumesc, dar nu”

După doi ani de izolare, concluzia a fost clară. „A fost o idee grozavă în teorie”, a recunoscut tânăra. Experiența a învățat-o lecții prețioase despre importanța oamenilor și despre realitatea dură a vieții în sălbăticie (chiar și una semi-sălbăticie, la o oră de un oraș universitar).

„Verile sunt superbe. Iernile sunt brutale. Pot să vizita zona, dar nu voi locui acolo. Mulțumesc, dar nu. Data viitoare vreau o casă adevărată”, a spus ea. Mesajul final este și mai direct: „Vacanță într-o cabană? Da. Lună de miere într-o cabană? Bine. Petrecere într-o cabană? Orice îți place. Dar, serios, nu vrei să construiești o cabană din bușteni și să stai doi ani în ea.”

„Cabana va avea mereu un loc special, dar nu doi ani”, a concluzionat ea.