Un studiu explică de ce Luna are două fețe diferite prin încălzirea inegală și mișcarea magmei

Cercetarea a fost condusă de profesorul Hejiu Hui de la Universitatea din Nanjing. Echipa a analizat eșantioanele colectate în 2024, primele aduse vreodată de pe fața ascunsă, și le-a comparat cu probele aduse de misiunile Apollo și Chang’e-5 de pe fața vizibilă.

Analizele arată asemănări în profunzimea Lunii

Comparația a indicat o compoziție similară a mantalei, stratul aflat sub scoarță, în ambele emisfere. Scurgerea magmei și cristalizarea, adică formarea cristalelor pe măsură ce materialul se răcește, au fost omogene în profunzime. Diferențele majore se concentrează în scoarță.

La suprafață, contrastul este vizibil în tipurile de relief. Emisfera orientată spre Pământ are câmpii vulcanice întunecate, numite mări lunare, bogate în potasiu, pământuri rare și fosfor. Această asociere de elemente este desemnată prin acronimul KREEP.

Pe fața ascunsă predomină regiunile muntoase vechi. Scoarța este mult mai groasă, iar bazinele bazaltice, formate din rocă vulcanică, sunt foarte puține.

Modelul leagă redistribuirea rocilor de încălzirea inegală

Pentru a explica diferențele, cercetătorii au construit un model al mișcărilor din oceanul de magmă care exista pe Luna timpurie. În acest model, materialul topit s-a răcit simetric înainte de stabilirea rotației sincrone, situația în care Luna păstrează aceeași față orientată spre Pământ.

După instalarea acestei blocări mareice, apropierea Pământului ar fi produs un efect de maree termică mai puternic pe emisfera vizibilă. Dezechilibrul de temperatură ar fi declanșat o convecție laterală amplă, adică deplasarea magmei între cele două emisfere sub efectul diferențelor de încălzire.

Potrivit mecanismului propus de echipă, magma caldă ar fi împins rocile bogate în magneziu de pe fața vizibilă către cea ascunsă. Acumularea lor ar fi format acolo scoarța mai groasă, explicând cum un interior cu o compoziție asemănătoare poate produce diferențe atât de mari la exterior.

Lichidele rămase după cristalizare, bogate în elemente KREEP, ar fi fost deplasate în sens opus, spre fața vizibilă. Pe emisfera ascunsă ar fi rămas numai straturi subțiri de materiale acumulate în etapele târzii.