Donald Trump a surprins din nou, anunțând o prelungire pe termen nelimitat a armistițiului cu Iranul, exact în momentul în care se aștepta o nouă rundă de atacuri asupra infrastructurii iraniene. Decizia vine ca o gură de aer proaspăt pentru o lume întreagă, care urmărea cu sufletul la gură escaladarea tensiunilor din Orientul Mijlociu. Președintele american pare să fi cedat primul, confirmând o strategie pe care investitorii de pe Wall Street au observat-o de mult: în ciuda discursului belicos, Trump evită confruntările directe majore.
Negocieri blocate și blocade maritime
Numai că lucrurile nu sunt nici pe departe rezolvate. Discuțiile de pace mediate de guvernul pakistanez la Islamabad au intrat din nou în impas. Iranienii cer acum ca președintele american să ridice blocada asupra traficului maritim către și dinspre porturile lor, dar, în același timp, își mențin controlul strict asupra Strâmtorii Ormuz. Teheranul și-ar dori un fel de „taxă de trecere” permanentă, o idee inacceptabilă pentru Statele Unite.
Iar armata iraniană nu a ezitat să atace nave civile în ultimele zile, sechestrând o navă sub pavilion grecesc și alte trei sub pavilion panamez. De cealaltă parte, Marina americană își continuă propria blocadă într-o altă zonă a Golfului Persic. Cum vine asta? Simplu: un blocaj reciproc care împiedică livrări vitale de petrol, gaze naturale, heliu, îngrășăminte și aluminiu să ajungă pe piețele globale.
Presiunea economică și rolul Chinei
Spre deosebire de alte conflicte care se pot stinge lent, Golful Persic și rutele comerciale adiacente, precum Marea Roșie și Canalul Suez (amenințate de rebelii Houthi), nu pot rămâne închise la nesfârșit. V-ați gândit vreodată la consecințele unui blocaj total? Efectele asupra economiei mondiale, în special asupra națiunilor mai sărace din Africa și Asia, ar putea deveni ireversibile și ar putea declanșa o criză globală.
Aici intervine un alt jucător major: China. Fiind economia care ar avea cel mai mult de pierdut dintr-o recesiune globală, Beijingul pune presiune pentru dezescaladare. În ciuda instinctelor sale, președintele Trump știe că „nu se poate pune cu Xi Jinping, un om cu care susține că are o relație foarte prietenoasă și respectuoasă”. Realitățile industriale și financiare ar trebui să prevină o confruntare fatală, dar asta va necesita ca americanii să-și relaxeze în tăcere blocada asupra Iranului. În același timp, influența Chinei asupra Teheranului ar putea tempera și atitudinea iranienilor.
Ce mai vrea Trump de la Teheran?
Dar, dincolo de presiunile externe, lucrurile s-au schimbat și la Casa Albă. Opinia publică ostilă din SUA și alegerile intermediare care se apropie îi forțează pe republicani să prefere diplomația în detrimentul războiului. Drept dovadă, cerințele lui Trump s-au redus mare.
O schimbare majoră de ton.
Dacă înainte vorbea despre „schimbare de regim” sau „capitulare necondiționată”, acum tot ce mai cere Trump de la Teheran este să prezinte un „plan de pace”. E drept că președintele încă se așteaptă, și pe bună dreptate, ca Iranul să renunțe la ambițiile sale nucleare (care, ironic, erau sub un oarecare control înainte de lansarea acestui război calamitos la cererea israelienilor). Având în vedere că Teheranul a semnalat în trecut o oarecare disponibilitate, cererea nu este complet fantezistă.
Condițiile Iranului și șansele de pace
La rândul lor, iranienii ar putea insista ca Israelul să pună capăt invaziei din Liban și să sprijine discuțiile de pace pe această temă, care avansează lent la Washington. Șansele ca acest lucru să se întâmple sunt, probabil, mici, mai ales că Hezbollah nu este implicat în discuții și nu există nicio garanție că ar asculta de un ordin venit de la Teheran.
Și totuși, contururile unui acord tacit pentru a pune capăt conflictului și a elibera din nou comerțul mondial încep să apară treptat. Până la urmă, se apropie cu siguranță etapa în care atât Iranul, cât și America au mai mult de pierdut din prelungirea conflictului decât din încheierea lui.
