Cum era postul la români acum 200 de ani, habotnici, dar beau vin, bere și rachiu

Între sfințenie și patima alcoolului

Felice Caronni, un călător care a vizitat Transilvania la începutul anilor 1800, a fost uimit de rigoarea cu care unii români respectau postul, dar și de lejeritatea cu care consumau alcool. El nota că, pentru mulți, împlinirea religioasă părea să se rezume la aceste practici exterioare.

„Potrivit rătăcirii acelui popor nespiritualizat, dacă ai postit cu strășnicie și ai serbat Paștele, totul s-a împlinit”, scria Caronni.

Iar observațiile sale continuă tranșant. „Totuși sunt unii foarte riguroși (habotnici) care se abțin marțea și vinerea de la carne și țin cu o grijă fariseică orice alt post. Dar cu toții beau vin, bere, rachiu și câteodată cu atâta lipsă de măsură, încât merg «cu ochii deschiși», visând la năluci și suferă de convulsiuni, care îi mână la groapă”.

O perspectivă similară a avut și venețianul Francesco Griselini, care a călătorit în Banatul Timișoarei în 1774. El a observat că înfrânarea mergea până la abstinență conjugală și chiar refuzul de a li se lua sânge în caz de boală. Și totuși, exista o excepție majoră.

„Ei beau totuși vin, bere și rachiu, uneori chiar până la exces, ceea ce are o influență așa mare asupra sistemului nervos, încât le produce noaptea nădușeli, vise și fel de fel de vedenii jalnice și, la temperamente mai puțin rezistente, atrag după sine o slăbiciune din cele mai îngrozitoare…”, relata cărturarul.

Tâlharul care pedepsea pentru încălcarea postului

Poate cea mai șocantă mărturie despre paradoxurile postului vine de la James Oscar Noyes, un medic care a trăit în Țara Românească. El descrie o societate în care rigoarea abstinenței era dusă la extrem. „Abstinența din zilele de post este atât de aspră încât nu poți cumpăra, cu aur, nici măcar o cană de lapte”, afirma Noyes. Dar hai să vedem cum se aplicau regulile astea pe bune.

El povestește un episod incredibil cu Vasile, un faimos tâlhar al acelor vremuri. „Vasile, celebrul tâlhar român, după ce ucisese într-o vinere o întreagă familie și-i jefuise locuința, a fost șocat să vadă pe unul din banda sa lingând o farfurie care conținuse unt. «Păgânule!», a strigat el, dându-i o cumplită lovitură celui ce încălcase postul, «nu ai tu nicio frică de Dumnezeu?»”.

V-ați fi imaginat așa ceva?

Medicul adăuga însă o nuanță importantă, arătând că nu toată lumea era la fel de strictă: „Totuși, domnul bogat și călugarul viclean se mulțumeau cu respectarea primelor și ultimelor zile ale lungului post”.

Pioșenie, cochetărie și criză economică

La mijlocul secolului al XIX-lea, publicistul francez Eugene Jouve observa cum pioșenia se putea îmbina cu cochetăria, în special la femei. El descria ritualul închinatului la icoane ca având un dublu scop. „Acest semn de credință, foarte la modă, are dublul avantaj de a satisface, în egală măsură, pioșenia și cochetăria feminină, arătând la fiecare prosternare un picior bine cabrat sub o rochie scurtă”, relata francezul.

Dincolo de aceste aspecte, postul putea deveni o adevărată calamitate în vremuri de criză. Johann Leman, un actor boem, își amintea cu groază de iarna anului 1782, petrecută la Deva. „Era un ger nemaipomenit, pe lângă asta, o scumpire generală a fructelor în toată țara, care a ținut toată iarna. Mizeria locuitorilor din Deva, în acea vreme, datorată lor, m-a zguduit adânc”, scria el. Interdicția de a mânca carne, cuplată cu prețurile exorbitante la celelalte alimente, crea o situație disperată. „Ouăle erau așa de rare că nu puteai căpăta trei pentru o groșiță. Peștele este foarte scump în regiune și destul de rar. Ce puteau face bieții oameni? În fiecare casă erau bolnavi. Oamenii mi se plângeau cu lacrimi în ochi de pieirea lor pe care o vedeau cu ochii”.

Nu e de mirare că Moritz von Angelli, un colonel austriac care a trăit la Iași, avea o viziune cinică asupra perioadei: „Aceste posturi și restaurările ce le urmau erau vremea recoltei de aur pentru doctori, farmacişti, femei bătrâne și șarlatani de toate soiurile”.

O viziune dură: „N-au mai multă religie decât vitele lor”

Cea mai aspră critică a venit, probabil, de la savantul Ignaz von Born, consilier la Curtea Imperială din Viena, care a vizitat Transilvania și Banatul în 1770. El descria un popor superstițios, care ținea posturile cu o sfințenie absurdă, în timp ce ignora alte precepte.

„În ce privește religia, nu prea știu ce să vă spun”, începea el. „Dar, de fapt, n-au mai multă religie decât vitele lor; afară de posturile lor repetate, care se întind aproape de jumătate de an și care sunt atât de stricte că nu îndrăznesc să mănânce deloc carne, ouă sau lapte, abia dacă mai au vreo idee despre alte îndatoriri religioase”.

El mergea chiar mai departe, afirmând că această regulă era singura respectată cu adevărat. „Totuși, postul acesta îl țin cu atâta sfințenie, încât nimic nu-i poate face să-l ușureze sau să-l întrerupă, chiar dacă nesocotesc toate celelalte legi divine sau umane. Un tâlhar nu-și va îngădui să încalce această abstinență și nici nu-și va dezmierda nevasta sau pe a altuia de teamă că Dumnezeu nu i-ar mai binecuvânta isprăvile”.

Observațiile sale se încheiau cu o paralelă surprinzătoare, arătând cât de adânc erau înrădăcinate anumite credințe, posibil pre-creștine. „Riturile sau ceremoniile acestui popor aduc mai mult cu păgânismul decât cu religia pe care o mărturisesc ei; de exemplu, niciodată o femeie la ei n-ar îndrăzni să omoare un animal de orice fel ar fi”, consemna geologul.