Printre terasele aglomerate de pe strada Lipscani din București funcționează Muzeul Micul Paris. Spațiul cultural atrage lunar peste 3.000 de turiști străini și 2.000 de români, fiind clasat pe locul al doilea în topul TripAdvisor pentru atracțiile din Capitală.
Contrastul din Centrul Vechi
Pe străzile din Centrul Vechi abia te mai poți strecura printre terase. Lățimea rămasă pentru trecători a ajuns la aproximativ 1,5 metri, iar macadamul denivelat pune probleme la fiecare pas. Afișele cu „Atenție cade tencuiala!” sunt ascunse de umbrele imense.
Hostesele de la intrarea localurilor te abordează direct.
„Helloo! Hellooo!!! A beer? a coffee?…”
Răspunsul trecătorilor vine de multe ori din inerție: „I will be back”.
Dar insistențele continuă câțiva pași mai încolo: „Helloo, mister! How are you? We have pizza, burger… Do you want a list?…”
V-ați gândit vreodată cum arată o oază de liniște în mijlocul acestui haos comercial?
La etajul 1 al unei clădiri cu ușă roșie, o reclamă promite „Probabil cel mai frumos loc din Centrul Istoric”.
O călătorie în timp
Într-un reportaj publicat recent de Libertatea, este descrisă reacția celor care trec pragul acestei uși.
„Bună ziua. Curaj! E deschis. Ușa stă închisă pentru că aici e o mașină a timpului care nu funcționează decât cu ușa închisă către prezent. Dar cam jumătate din cei care apasă această clanță scot un wow.”
Eugen Ciocan, fondatorul acestui spațiu, a muncit trei ani pentru a salva clădirea din ruină, refăcând structura, planșeele și tencuielile corojite.
„Când cineva intră pentru prima dată, întoarce capul la o sută optzeci de grade și spune uau”, povestește el.
„De ce să nu vă vină a crede? Nu suntem în Centrul Istoric? E anormal să facem aici și ceva istorie? Mirarea mea e că acesta e sigurul muzeu de aici. Cu istoria chiar nu e de glumit. Necunoașterea ei ne lovește zilnic. Repetăm greșelile și pentru că știm prea puțină istorie. Sau o uităm. E valabil și în viața fiecăruia.”
Cele două saloane și influența franceză
Interiorul reflectă fuziunea culturală franco-turcă a vechilor case burgheze. În Salonul Oriental Otoman tronează o masă de joc (realizată într-un vechi atelier bucureștean) unde pe o parte se joacă table, iar pe cealaltă șah.
Și lucrurile stau puțin diferit în Salonul Occidental. Aici găsim o oglindă impozantă în stil rococo flamboiant de la finalul secolului al optsprezecelea și un pian istoric. Colecția a fost adunată de Ciocan încă din adolescență, de la foști boieri și deținuți politic.
Succesul pe TripAdvisor vine dintr-un paradox.
„E adevărat, ne ajută mult mizeria din jur. Prin contrast cu aceasta, vizitatorii sunt atât de entuziasmați, încât scriu review-uri de 5 stele în serie.”
„Mai e ceva: e și expresia faptului că oamenii au nevoie în mod real și de altceva decât de bere și pizza. Nu avem doar în burtă de băgat. Mai e nevoie de dus ceva și către creier, și către inimă…”
Vizitatorii descoperă aici „un fapt istoric care a fost rupt din cartea de istorie în comunism: România, în contextul de atunci, nu ar fi existat fără Franța. Unirile aveau vitală nevoie de validare din partea unei mari puteri europene. Franța a jucat acest rol. Iar „franțuzirea” care a urmat a fost de fapt un mare salt civilizațional și primul nostru pas către Europa. Acest lucru era imposibil de admis de către comuniști. Culmea e că după ’90 nimeni nu s-a înghesuit să repună acest adevăr la locul lui. Nici azi copiii nu află în școli cum a apărut România pe planetă…”
Spectacole de operă și rezistența prin cultură
Dincolo de expoziția în sine, spațiul găzduiește serate muzicale săptămânale. Cel mai cunoscut proiect este „DescOPERĂ Tosca”, gândit pentru a face genul liric mai accesibil publicului larg, fără subvenții de la Ministerul Culturii. Cei interesați se pot înscrie pe un grup de WhatsApp dedicat, la numărul 0726694005.
Dar până la urmă, de ce atâta efort într-o zonă dominată de cluburi și fast-food?
Eugen Ciocan explică motivația din spatele acestui proiect.
„Am încăpățânarea să cred că putem duce o viață normală. Iar prin asta înțeleg a ne sustrage capcanei de a ne zgâi cu patimă în ecrane. A nu veni în Centrul Istoric doar pentru a consuma, iar noaptea pentru a vandaliza și acoperi totul cu cioburi și gunoaie. Cred cu tărie că omul e o ființă complexă, cu necesități pe mai multe niveluri. Și că aceste nevoi pot birui fiara din noi. Acea parte care face urât când dispare sensul. Cred că e nevoie de o oază de istorie și cultură în acest vacarm al prezentului. Un refugiu în care să ne mai întremăm puțin, încât să ne recuperăm încrederea că impasul crizelor de azi poate fi depășit. Și să nu uităm că trăim în măsura în care viața are sens.”
Muzeul Micul Paris este deschis zilnic pentru publicul larg.
