Fost invatator ajunge CEO pe piata insolventei. 80 la suta din firme cer ajutor prea tarziu

Astăzi, fostul cadru didactic este partener CITR, cofondator Impetum Group și fondator al platformei Azitis, gestionând proceduri complexe și active de milioane de euro.

Începuturile la catedră și dorința de evadare

Dar cum ajungi de la o catedră izolată direct în topul consultanței de business din România?

Realitatea anilor ’90 a conturat primele ambiții. Acolo a predat într-o casă simplă, cu doar două camere. „Îmi aduc aminte că aveam patru elevi de clasa I, un elev de clasa a II-a, un elev de clasa a III-a și trei de clasa a IV-a, toți învățând simultan în aceeași sală”, a povestit actualul partener CITR.

Și totuși, provocarea era imensă pentru un tânăr abia ieșit de pe băncile școlii. „Am rămas cu amintirea unei neputințe, a fost o perioadă foarte grea pentru mine. Nu puteam schimba nimic, la performanță nici nu mai îndrăzneam să visez. Venisem de la liceu cu cele mai noi metode de predare pentru vremea aceea și, brusc, viața m-a aruncat într-o realitate în care efortul pentru ca acei copii să rămână totuși cu ceva, să rămână în școală, măcar, a fost imens”, a explicat el.

Să fim serioși, statutul de dascăl oferea respect în comunitate. „La țară, cel puțin pe vremea aceea, dacă terminai o școală primeai automat o aură specială, nu conta cine ai fost până atunci. Chiar și unii foști colegi de școală generală, cu care ne hârjoneam desculți cu câțiva ani în urmă, treceau la apelativul «domnul învățător»”, a precizat Godîncă-Herlea. El se descrie simplu: „Eram și eu ca bădița Vasile al lui Creangă: «cuminte, harnic și rușinos ca o fată mare»”.

„Am rămas cu amintirea unei neputințe”, a adăugat el referindu-se la lipsurile materiale din acea perioadă.

Numai că mediul a devenit prea mic pentru el. „Au generat cel puțin două ambiții: întâi, am vrut să ies și să demonstrez că satul poate produce oameni valoroși în ciuda învățământului relativ precar, și apoi, am vrut să învăț cât mai bine, astfel încât să pot să fug cât mai departe dintr-un mediu care mi se părea foarte sufocant, mic și în care nu puteam produce performanță”.

Alesese Facultatea de Drept la Universitatea Babeș-Bolyai. „Voiam să studiez acolo nu pentru a deveni avocat sau vreo altă profesie juridică, ci doar pentru a-mi demonstra mie și celor din sat că eu am capacitatea de a face și a absolvi ceva important”, a declarat fostul CEO.

Apoi a cunoscut-o pe viitoarea soție. „Prioritățile mele s-au schimbat; eram preocupat să o fac pe ea fericită, iar ea fiind fata de la oraș, fericirea ei venea cu un standard. Așa am ajuns să îmi doresc o carieră juridică”.

Viza refuzată și intrarea în insolvență

Planul de a deveni avocat s-a lovit de zidul birocrației. „Pentru asta, trebuia să ai relații sau bani”, a mărturisit el.

Iar soluția părea o nouă plecare în SUA cu programul Work and Travel. Într-un interviu publicat recent de Libertatea, specialistul a explicat de ce planul a eșuat la ambasadă în vara lui 2003.

„M-au mirosit că nu o să mă întorc după cele 3-4 luni cât permitea șederea acel tip de viză, așa că n-am mai putut pleca. Plan B nu aveam, a fost nevoie să mă angajez în țară”.

Așa a ajuns la firma de insolvență unde obținuse anterior o bursă. „Insolvența mi se părea un domeniu marginal al dreptului”.

Dar lucrurile s-au potrivit. „Colegii m-au primit de la început cu brațele deschise și mie mi-a plăcut atât de mult echipa, domeniul și evoluția încât și azi mă sperie gândul că aș fi ratat această șansă dacă americanii mi-ar fi dat viza în vara lui 2003”.

Dincolo de cifre, profesia cere mai mult decât cunoștințe juridice. „Ca să faci insolvență trebuie să înveți economie, marketing, evaluări, management și chiar elemente de mentoring”, a detaliat Godîncă-Herlea.

Psihologia antreprenorului și teama de eșec

Peste 80% dintre companiile românești ajung în procedură de insolvență prea târziu.

„Insolvența este o boală a companiilor și, ca orice boală, are șansa de a fi tratată dacă e descoperită și conștientizată cât mai devreme”, a transmis expertul.

Ce se întâmplă, concret, cu patronii în acele momente critice?

„Am văzut că în momentele de stres, rațiunea nu prea mai contează, fiindcă se activează imediat instinctul de conservare, la cote maxime”. Antreprenorii își privesc firmele ca pe propriii copii. „De aici vine această teamă de a nu le pierde, dar și imposibilitatea evaluării obiective a dificultății, deci și abilitatea de a sacrifica ce este de sacrificat pentru a salva ce poate fi salvat”.

„Nu insolvența este finalul lor, ci propria dificultate. Procedura insolvenței este doar un cadru în care compania se poate însănătoși sau poate ieși organizat din peisajul economic”.

„Eșecul în business este fatal doar pentru business, pentru antreprenor ar trebui să fie o lecție folosită ca experiență valoroasă într-un business nou, în care nu va face aceleași greșeli. Va face altele, noi”.

În aceste situații de criză, anii de învățământ își spun cuvântul. „Mi-a rămas spiritul pedagogic, care este foarte important în situații de distress”.

„Nevoia sa este de a transforma ceva necunoscut în ceva previzibil, stabil. În dificultate, totul se comportă altfel: legea diferă, relațiile contractuale se făuresc și se desfac altfel, relațiile între oameni sunt influențate de stres și probleme, este ca și cum ai pleca de pe pământ pe o planetă necunoscută, în care inclusiv legile gravitației sunt diferite. Îți prinde bine un ghid care să-ți explice ce ai de făcut”.

Totuși, el privește cu încredere mediul de afaceri. „Bineînțeles! Munca în insolvență îți dă o perspectivă a cauzelor dispariției de pe piață a unor companii, dar și șansa de a vedea că cele mai multe cauze ar putea fi prevenite sau înlăturate dacă sunt luate în considerare în cele mai incipiente stadii”. „Mie mi-a plăcut întotdeauna să cred că învățăm foarte mult din reușite și din succes”.

Platforma digitală și lecțiile pentru tineri

După încheierea mandatului de CEO, a lansat Azitis (o platformă de licitații online pentru active aflate în dificultate).

„Eu am îmbinat vechiul cu noul, expertiza mea de 20 de ani în insolvență cu un serviciu care perturbă același domeniu. Cred că rareori un domeniu poate fi perturbat în sens pozitiv de cineva care nu are expertiza acelei activități”.

„Ne-am propus să scoatem oportunitățile din distress din zona unor cumpărători limitați, cunoscători ai procedurilor, și să le oferim publicului larg, adică să democratizăm procesul”.

Cert e că rezistența la schimbare a fost mare. „Când ceva se face de mult timp deja într-un anumit fel, de ce să încerci să faci altfel?”. Colegii de breaslă îi spuneau „să se lege la cap când nu îi durea”.

„Nici măcar noi nu eram convinși că va merge”.

„Azi vând cifrele pentru noi”.

„Nu am pornit business-ul de unul singur, ci am angajat și contractat oameni și bani de la partenerii mei. Deci nu-mi permiteam să mă întreb dacă este o greșeală, produsul trebuia să iasă”.

„Alinierea unor mecanisme vechi la o lume nouă era o necesitate, era un gol în piață, era o idee mult prea bună ca să nu iasă. Așa am gândit atunci și așa gândesc și acum”.

Întrebat ce i-ar spune unui tânăr de la țară care crede că nu are nicio șansă, răspunsul vine tăios.

„I-aș spune că are dreptate”.

Apoi explică mecanismul psihologic. „Cei mai mari sabotori ai propriilor persoane sunt limitele autoimpuse. Dacă îți spui că n-ai nicio șansă, primul dușman al tău ești tu”.

„Oamenii nu sunt diferiți prin locația sau mediul din care provin, ci prin talentele pe care le au, prin ambiția pe care o au, prin dorința de a evolua, prin curaj”.

„Iubesc satul în care m-am născut și mă întorc la el de fiecare dată când am ocazia”.

„Cred că m-a învățat să nu împart oamenii în educați și needucați, deștepți și proști. Oamenii au nevoie să fie ascultați și descoperiți”.

„Un om care nu știe despre Van Gogh nu înseamnă că nu poate fi la fel de profund ca un profesor universitar. Inteligența nu este despre câte cunoștințe ai acumulat, cum am fost obișnuiți să credem, ci despre cât de bine te-ai echipat ca să te adaptezi la realitate”.

„Când eram mai tânăr, îmi spuneam că merită în momentele în care eram apreciat și munca mea era văzută. Mai apoi, când mi-am întemeiat o familie, faptul că îi puteam duce într-o excursie sau îmi puteam da copilul la o școală bună au avut același efect. Iar la maturitate, când am început să văd că și alți oameni au crescut în jurul meu, când am început să observ că am clădit ceva cu semnificație, că am șanse să las ceva după mine, îmi spun că merită. Mai întrebați-mă peste 20 de ani și am să vă spun de ce merită și la adânci bătrâneți.”

Statisticile pieței de insolvență arată o realitate diferită în funcție de regiune. În timp ce în țările nordice și în Anglia procentul antreprenorilor care revin în business după un eșec urcă spre 25%, în estul și sudul Europei abia 10% dintre cei care eșuează mai au curajul să deschidă o nouă afacere.