Fiul lui a ieșit la protest. Tăcut. În curtea liceului, umăr la umăr cu colegii săi. Romel Mircea Roman, brașovean mutat de două decenii în Minnesota, vede cum America pe care o cunoștea se schimbă sub ochii lui, scrie HotNews.
Pe 7 ianuarie, în Minneapolis, un agent federal ICE a împușcat-o mortal pe Renee Good. 37 de ani. Mamă. Cetățean american. Refuzase să coboare din propria mașină. De atunci? Totul s-a răsturnat.
„20 de ani fără atâta informație negativă”
Roman a ajuns în SUA prin loteria vizelor. Soția câștigase biletul spre visul american. Au ales Minnesota. Joburi mai bune, oameni mai educați – ăsta era planul.
Acum e inginer automatist. Cetățean din 2012. Cântă folk la radiourile din România. Și simte cum aerul s-a îngreunat.
„Noi, de când suntem aici, nu am experimentat niciodată atâta agitație și atâta informație negativă”, spune el. Orașul lui stă la 22 de mile de Minneapolis. Pare departe. Dar nu e destul de departe ca să nu simtă ce se întâmplă acolo.
Neliniște. Încordare. Cuvintele astea revin mereu în discuție, obsesiv aproape. „Nu găsesc cuvintele potrivite să articulez ce se întâmplă când simți că nu ai sau nu ți se respectă niște drepturi fundamentale.”
„Poliția e cu noi. ICE, nu.”
În capul lui Roman, diferența e limpede ca lumina zilei. Poliția locală, biroul șerifului – ei stau de partea comunității, n-au semnat nimic cu ICE, protejează pe oricine, nu contează ce statut ai.
Dar agenții federali? Altă mâncare de pește.
„Puterile ICE sunt cumva date de președintele Trump și e clar că agenții lor au imunitate. Și aici aș adăuga o notă personală: au imunitate infinită, nu te poți atinge de ei.”
Dacă cineva e ridicat, dispare. Literal. 14 zile trebuie să aștepți pentru un răspuns. Poate primești informații, poate nu. „Nu știi unde este dusă persoana, contactul este rupt total. Asta este tulburător.”
A auzit de cazul din California. O mamă luată de lângă copii, în parcare, după cumpărături. Micuții rămași singuri în mașină. Când ești părinte, imaginația devine cel mai mare dușman. Greu de digerat.
Copiii și întunericul
Cel mare are 16 ani, înțelege perfect ce se petrece. Cel mic, 11. Intuiește și el.
„Nu cred că e vorba de sfaturi”, reflectează Roman. „Încercăm să îi educăm cu empatie și cu drag de oameni. Cred că asta este cel mai important.”
Protestul din curtea liceului a pornit de la elevi. Toate clasele. Tăcere. Solidaritate. Băiatul lui a fost acolo, printre ei.
Tatăl n-a ieșit încă la proteste. Program încărcat, risc calculat. „Noi suntem cetățeni, dar suntem naturalizați. Nu suntem născuți aici, ceea ce schimbă un pic datele problemei.” De înțeles, nu?
„Visul american pare mai departe ca oricând”
În cercul lui, șocul e la ordinea zilei. Toți au cunoștințe care tremură, oameni cu acte neregulate care nu știu dacă mai ajung acasă diseară.
„Efectiv sunt oameni morți, împușcați. Pentru că au avut de ales între: ori faci cum spun eu, ori te împușc – or asta nu e chiar libertate.”
Speranța? Alegerile din noiembrie pentru Senat și Congres. Se preconizează că ambele camere vor deveni democrate. Poate atunci cineva va da socoteală pentru ce s-a întâmplat.
„Este întuneric și în suflet și mizerie pe stradă. Sper să se termine cât de curând.”
Se gândește uneori să revină în România. Dar râde amar când zice asta. Și acolo te poți simți străin la tine acasă.
