De la 1 iulie 2026, România preia, pentru a patra oară în istorie, ștafeta președinției anuale a Procesului de Cooperare din Europa de Sud-Est (SEECP). Anunțul, aparent o simplă formalitate în calendarul diplomatic, capătă o greutate neașteptată în contextul geopolitic actual. Nu mai este vorba despre o simplă rotație de mandat. Este un test de maturitate pentru politica externă a Bucureștiului, într-o regiune măcinată de tensiuni vechi și noi, unde influențele externe se ciocnesc zgomotos, iar drumul spre stabilitate pare mai anevoios ca oricând.
Practic, România primește pe mână un dosar complex, într-un moment critic. Misiunea sa nu va fi doar să organizeze summituri și să emită declarații. Va trebui să navigheze printre curenți potrivnici, să medieze interese divergente și să încerce să mențină relevanța unui format de cooperare care, deși esențial, riscă să fie umbrit de crizele majore care bat la ușa Europei.
O moștenire complicată: ce preia, de fapt, Bucureștiul?
Procesul de Cooperare din Europa de Sud-Est, lansat în 1996 la inițiativa Bulgariei, a fost gândit ca o platformă prin care țările din regiune să își asume direct responsabilitatea pentru propriul viitor. Obiectivele sale, de la consolidarea securității și a relațiilor de bună vecinătate până la sprijinirea apropierii de structurile europene și euro-atlantice, rămân la fel de valide și astăzi. Doar că peisajul s-a schimbat dramatic.
România nu preia o regiune pacificată, aflată pe un drum lin spre prosperitate. Preia o zonă profund marcată de consecințele războiului de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei, care a redesenat hărțile de securitate și a accentuat vulnerabilitățile. Marea Neagră, esențială pentru interesele strategice ale României, a devenit o zonă de confruntare directă. În același timp, Balcanii de Vest, inima SEECP, rămân o zonă de instabilitate latentă.
Frustrarea extinderii europene și jocurile de putere
Procesul de integrare europeană a țărilor din Balcanii de Vest, deși reafirmat constant la nivel declarativ de Bruxelles, înaintează cu viteza melcului. Acest ritm lent a creat frustrare și a deschis ușa pentru alți actori. Rusia își folosește influența istorică și culturală, în special în Serbia, pentru a exploata tensiunile etnice și a menține o stare de conflict înghețat. Propaganda și dezinformarea sunt instrumente utilizate la scară largă pentru a submina încrederea în proiectul european.
Pe de altă parte, China a pătruns în regiune printr-o abordare diferită, mai subtilă, dar cu ambiții pe termen lung. Prin investiții masive în infrastructură critică, adesea sub umbrela inițiativei „Belt and Road”, Beijingul își construiește pârghii economice și politice. Spre deosebire de UE, care condiționează sprijinul de reforme în justiție și stat de drept, China și Rusia oferă alternative fără astfel de cerințe, atrăgând elitele politice locale adesea corupte. Această competiție a influențelor complică enorm eforturile de stabilizare și de aliniere la valorile occidentale.
Tensiunile bilaterale, moștenite din anii ’90, sunt departe de a fi rezolvate. Dialogul dintre Serbia și Kosovo, deși mediat de UE, stagnează, marcat de crize periodice. Situația politică din Bosnia și Herțegovina rămâne fragilă, alimentată de retorica secesionistă. Într-un asemenea climat, orice scânteie poate reaprinde conflicte mai vechi.
Prioritățile mandatului românesc: între ambiție și realism
Conform anunțului Ministerului Afacerilor Externe, mandatul României se va concentra pe câteva direcții clare: accelerarea integrării europene, dinamizarea cooperării regionale cu accent pe conectivitate și consolidarea rezilienței în fața provocărilor geopolitice. Sună bine pe hârtie. Dar ce înseamnă asta, concret?
Integrarea europeană: mai mult decât un slogan?
România, ca stat membru UE și NATO, are legitimitatea și experiența de a promova extinderea. Poate acționa ca un avocat al regiunii în interiorul Uniunii, insistând pentru menținerea angajamentului față de Balcanii de Vest. Totuși, Bucureștiul știe că decizia finală nu îi aparține și că „oboseala extinderii” este un sentiment real în rândul unor state membre. Rolul său va fi, probabil, acela de a facilita dialogul, de a oferi expertiză tehnică și de a încerca să mențină un optimism prudent, chiar și atunci când progresele sunt modeste. Planul de Creștere al UE pentru Balcanii de Vest, cu o anvelopă financiară de șase miliarde de euro, este un instrument important, iar președinția română ar putea juca un rol în coordonarea implementării acestuia.
Conectivitate și securitate: mizele directe ale României
Aici interesele României sunt directe și palpabile. Stabilitatea în Balcanii de Vest și la Marea Neagră este o chestiune de securitate națională. Strategia Națională de Apărare a Țării subliniază clar pericolele care vin dinspre est și importanța consolidării flancului estic al NATO. Prin președinția SEECP, România poate corela mai strâns agenda de securitate a Mării Negre cu cea a Balcanilor, promovând o viziune unitară.
Conectivitatea energetică, de transport și digitală este cealaltă miză majoră. Proiecte precum cele discutate în cadrul Grupului la nivel înalt pentru conectivitatea energetică în Europa Centrală și de Sud-Est (CESEC) sunt vitale pentru a reduce dependența de gazul rusesc și pentru a integra regiunea în piața europeană. România, care aspiră să devină cel mai mare producător de gaze naturale din UE începând cu 2027 datorită proiectului Neptun Deep, are un interes strategic în a-și securiza rutele de transport și a se poziționa ca un furnizor cheie pentru regiune.
Un test de anduranță diplomatică
Poate România să facă o diferență reală? Greu de spus. Succesul nu depinde doar de abilitatea diplomației de la București. Depinde de voința politică a celorlalți participanți, de evoluția războiului din Ucraina și de atenția pe care marile cancelarii europene o vor acorda regiunii. România a mai deținut președinția SEECP de trei ori, în 1999-2000, 2004-2005 și 2013-2014, reușind în trecut să contribuie la adoptarea unor documente importante, precum Carta relațiilor de bună vecinătate, sau la deblocarea unor situații tensionate.
Forța României stă în poziția sa unică: un stat latin într-o mare slavă, membru al UE și NATO, cu o înțelegere profundă a complexității regionale și cu o relație istorică solidă atât cu partenerii din Balcani, cât și cu Turcia. Dar are și vulnerabilități. Resursele sale diplomatice și economice sunt limitate în comparație cu cele ale Germaniei sau Franței, iar politica internă poate, uneori, să distragă atenția de la obiectivele externe.
Mandatul care începe la 1 iulie 2026 nu este, așadar, un exercițiu de imagine. Este o oportunitate rară, dar și o responsabilitate uriașă. O șansă pentru România de a-și consolida profilul de pol de stabilitate regională și de a demonstra că poate fi un actor relevant, capabil să genereze consens și să promoveze proiecte concrete. Eșecul, pe de altă parte, ar însemna un an pierdut pentru o regiune care nu își mai permite să piardă timp, lăsând loc altor influențe, mai puțin benigne, să umple vidul. Va fi un an în care Bucureștiul va trebui să arate că diplomația sa nu se bazează doar pe bune intenții, ci și pe o viziune strategică clară și pe capacitatea de a o pune în practică.
