Parteneriatul strategic cu Statele Unite a ajuns să valoreze, sub administrația Trump, cât hârtia pe care a fost scris. Afirmația tranșantă îi aparține Ruxandrei Ivan, conferențiar la Facultatea de Științe Politice a Universității din București, în contextul în care tensiunile politice dintre Washington și liderii UE au readus în discuție nevoia de consolidare a autonomiei strategice europene. România nu participă cu nicio idee la această dezbatere crucială.
Autonomia strategică, un concept vechi într-un context nou
V-ați gândit vreodată ce înseamnă, mai exact, această autonomie strategică? Nu e un concept nou, chiar dacă acum pare pe buzele tuturor. Ruxandra Ivan precizează că termenul a apărut prima dată în documente oficiale încă din 2013.
„Termenul a fost folosit pentru prima dată la nivel european în Concluziile Consiliului European din decembrie 2013 și se referea la domeniul securității și apărării, la consolidarea bazei industriale și tehnologice a acesteia”, explică ea. Ulterior, în 2016, a fost extins la economie, digital și energie.
Ideea de bază este simplă: creșterea capacității UE de a acționa fără a depinde de alții. Și nu e vorba doar de SUA în domeniul apărării. E vorba și de o independență energetică față de Rusia, de unde UE importa între 30% și 40% din petrol, gaz și cărbune. Sau de China, de care Uniunea depinde în proporție de 93% pentru anumite minerale rare.
Divergențele de interese între SUA și UE nu sunt nici ele o noutate. Încă din 1998, analistul Stephen Walt numea NATO „alianța Dorian Gray”, avertizând că, dincolo de fațada unității, coeziunea era deja fragilă. Intervenția americană din Irak din 2003, susținută de România și alte 9 state est-europene, a fost un alt moment de ruptură, care a provocat celebra reacție a președintelui francez Jacques Chirac, care a spus că cele două țări „au pierdut o bună ocazie de a tăcea”.
România, absentă și fără obiective clare
Numai că România pare complet absentă din această conversație europeană. În timp ce Franța militează pentru o desprindere de dependența americană, iar Germania sau Italia vor o politică complementară NATO, Bucureștiul tace. De ce? Răspunsul expertului este dur.
„Studiind atent politica externă din ultimii 10 ani cel puțin, România nu a mai avut, pur și simplu, obiective de politică externă. Nu a mai avut un profil – altul decât cel de aliniere cu SUA”, afirmă Ruxandra Ivan.
Cum vine asta? Practic, decidenții români par să funcționeze dintr-o inerție mentală, fără a analiza harta și interesele reale. „Mie personal nu-mi este clar ce anume îi face pe decidenții români să creadă că parteneriatul nostru cu SUA ar valora, în acest moment, mai mult decât hârtia pe care a fost redactat”, continuă Ivan, subliniind că interesele SUA sunt în zone cu petrol și rute comerciale, nu neapărat în Europa de Est.
Ce e de făcut? Loialitate față de UE și o agendă proprie
Soluțiile, la prima vedere, par simple. Dar ele presupun o schimbare radicală de paradigmă. „În primul rând, România ar trebui să demonstreze un angajament european și o loialitate mai mare pentru UE decât pentru SUA. Credeți că ceilalți parteneri ai noștri nu au observat preferința pe care am arătat-o pentru SUA ori de câte ori s-a pus problema să facem o opțiune?”, întreabă retoric Ruxandra Ivan.
Ea amintește nu doar de episodul Irak, ci și de un moment din 2002, când România a fost pe punctul de a încheia un acord bilateral cu SUA pentru a excepta cetățenii americani de la jurisdicția Curții Penale Internaționale (singura țară europeană care a semnat un astfel de acord, neratificat ulterior din cauza presiunilor Comisiei Europene). Pe bune, poți fi influent într-o organizație căreia nu îi ești loial?
Iar al doilea pas este la fel de important. „România trebuie să aibă o agendă – adică, influența este de obicei influență în direcția a ceva. Trebuie mai întâi să știi ce vrei să obții, nu poți să vrei să obții influență așa, în abstract”, explică profesoara. Ivan dă exemplul anilor ’70, când România avea un capital de imagine imens în Africa și Orientul Mijlociu, capital distrus ulterior din constrângeri bugetare.
Polonia, partenerul natural ignorat
Când vine vorba de parteneri concreți, România ratează oportunități evidente. „Întotdeauna am crezut – tot privind harta – că partenerul natural al României în Europa ar fi Polonia. Situația geopolitică a celor două state este simetrică; ele se confruntă cu același tip de amenințare din partea Rusiei; sunt comparabile ca dimensiuni și ca traiectorie a istoriei recente”, arată Ruxandra Ivan.
Și totuși, relația rămâne rece, iar decidenții români par să prefere compania celor „importanți” – SUA, Franța, Germania. O greșeală, crede Ivan, pentru că „Polonia deja a trecut în liga celor «importanți», cu o strategie de politică externă mult mai serioasă și consecventă decât cea a României”.
Aceeași neglijență se manifestă și față de Bulgaria, cu care am putea demara proiecte de infrastructură esențiale pe coridorul Nord-Sud, vitale atât militar, cât și pentru transportul de cereale din Ucraina. Există fonduri europene, există sprijin, dar proiectele nu se materializează.
Înainte de a avea o strategie europeană, România are nevoie de o strategie de dezvoltare internă. Trebuie să știm ce vrem să producem, ce ramuri industriale să dezvoltăm, unde suntem competitivi. „Trebuie să ne fixăm o ierarhie a priorităților”, conchide Ivan. Iar negocierile pentru cadrul financiar multianual 2028-2034 sunt cel mai important dosar în acest sens.
