Oceanele planetei au absorbit în 2025 o cantitate record de căldură, echivalentă cu energia a 12 bombe atomice de tipul celei de la Hiroshima, potrivit unui studiu publicat în revista Advances in Atmospheric Science. Cercetarea, realizată de peste 50 de oameni de știință din SUA, Europa și China, arată că oceanele au absorbit 23 de zettajouli de căldură suplimentară, cea mai mare cantitate înregistrată vreodată.
Record absolut de căldură absorbită
Cantitatea de căldură absorbită în 2025 depășește semnificativ cele 16 zettajouli din 2024. Pentru a înțelege amploarea acestei cifre, John Abraham, profesor de științe termice la Universitatea St. Thomas și unul dintre autorii studiului, explică că 23 de zettajouli reprezintă numeric 23.000.000.000.000.000.000.000 de jouli.
„Anul trecut a fost un an nebun, complet ieșit din tipare în privința încălzirii – acesta este termin tehnic”, a declarat Abraham. „Termenul științific revizuit de colegi este ‘nebun’.” Profesorul oferă și alte comparații pentru a ilustra magnitudinea acestei energii: ar fi suficientă pentru a fierbe 2 miliarde de piscine olimpice sau reprezintă de peste 200 de ori consumul electric al întregii planete.
Diferența între temperatura de suprafață și căldura din adâncuri
Deși temperaturile de suprafață ale oceanelor în 2025 au fost ușor mai scăzute decât în 2024 – anul cel mai cald înregistrat vreodată – cantitatea totală de căldură absorbită a crescut dramatic. Această aparentă contradicție se explică prin fenomene meteorologice precum El Niño și La Niña.
Anul 2024 s-a încheiat cu un puternic fenomen El Niño, care ridică temperaturile de suprafață în anumite regiuni, determinând oceanul să absoarbă mai puțină căldură în general. În schimb, 2025 s-a dezvoltat cu un fenomen La Niña slab spre sfârșitul anului, ceea ce explică saltul mare în conținutul de căldură oceanică.
Zeke Hausfather, cercetător la Berkeley Earth și coautor al studiului, explică diferența: „Dacă întreaga lume ar fi acoperită de un ocean puțin adânc, de doar câțiva metri, s-ar încălzi mai mult sau mai puțin cu aceeași viteză ca pământul. Dar pentru că atâta căldură merge în oceanul profund, vedem în general o încălzire mai lentă a temperaturilor de suprafață decât cele de pe uscat.”
Oceanele, termostatul planetei
Oceanele planetei funcționează ca cel mai mare rezervor de căldură, absorbind peste 90% din încălzirea în exces care rămâne prinsă în atmosferă. Căldura nu doar încălzește suprafața oceanului, ci călătorește lent și în părțile mai adânci, ajutată de circulația și curenții marini.
„Conținutul de căldură oceanică este în multe privințe cel mai de încredere termostat al planetei”, spune Hausfather. „Acolo se duce toată căldura – și acesta este motivul pentru care aproape în fiecare an stabilim un nou record pentru conținutul de căldură oceanică, pentru că există atâta căldură absorbită de ocean.”
Temperaturile de suprafață, explică Hausfather, sunt cele care afectează direct societățile umane, având efecte directe asupra tiparelor meteorologice și asupra majorității vieții marine cu care interacționăm. Însă cantitatea de căldură stocată în părțile mai adânci ale oceanului este o metrică cheie pentru înțelegerea modului în care schimbările climatice afectează planeta.
Metodele de măsurare și tehnologia modernă
Estimările încălzirii oceanice din studiu au fost create folosind o combinație de modele matematice ale încălzirii oceanice și cantități mari de date despre temperaturile oceanice colectate din situri din întreaga lume. Oamenii urmăresc temperaturile oceanice de mult timp – Benjamin Franklin înregistra temperaturile mării în timpul călătoriilor sale transatlantice.
În anii 1870, expediția HMS Challenger, care este în mare măsură creditată cu inventarea oceanografiei moderne, a făcut măsurători la adâncimi mai mari. Însă măsurarea regulată a temperaturilor substanțial sub suprafață este un fenomen relativ nou. Cele mai vechi date ale studiului se întorc în anii 1960, când unele marine au început să facă măsurători ale temperaturilor oceanice profunde.
Un instrument cheie care a revoluționat înțelegerea temperaturilor oceanice profunde este rețeaua internațională de plutitori Argo, cu peste 3.500 de balize robotizate care au fost implementate pentru prima dată la începutul anilor 2000 pentru a colecta date despre oceanele din întreaga lume. Pe lângă plutitorii Argo, studiul folosește date din diverse alte surse, inclusiv date măsurate de la balize, carene de nave, sateliți și animale.
Măsurători cu ajutorul animalelor marine
„De fapt, punem instrumente pe mamifere care înoată sub gheață, și astfel putem măsura temperaturile în timp ce înoată”, explică Abraham. „Ele pot face măsurători acolo unde roboții noștri nu pot merge.” Studiul folosește de asemenea modele algoritmice antrenate pe seturi particulare de date oceanice.
Raphael Kudela, profesor de științe oceanice la UC Santa Cruz care nu a fost implicat în studiu, consideră că „este cu adevărat impresionant că obțin rezultate atât de consistente folosind seturi multiple de date.” Kudela spune că studii ca acestea ajută să sublinieze cât de mult schimbările climatice alterează planeta.
Consecințele pe termen lung
„Ceea ce oamenii adesea nu înțeleg este că a fost nevoie de 100 de ani pentru a încălzi oceanele atât de mult în adâncime”, spune Kudela. „Chiar dacă am opri folosirea combustibililor fosili astăzi, va dura sute de ani pentru ca aceasta să circule prin ocean. Vom plăti acest cost pentru foarte, foarte mult timp, pentru că am pus deja căldura în ocean.”
Această realitate subliniază urgența acțiunilor climatice, având în vedere că efectele încălzirii oceanice se vor resimți timp de secole, chiar și după reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră. Oceanele continuă să absoarbă căldura rezultată din utilizarea combustibililor fosili de la începutul revoluției industriale, iar acest proces va continua mult timp după ce omenirea va trece la surse de energie curată.
