Regimul iranian este într-o fază terminală și se va prăbuși, dar colapsul va fi precedat de violență și haos, conform unei analize a corespondentului David Patrikarakos pentru Daily Mail. Analistul susține că, în pofida unei aparențe de putere externă, manifestată prin controlul uneia dintre cele mai importante artere strategice globale, Iranul se confruntă pe plan intern cu o implozie, iar legitimitatea regimului a fost erodată complet.
O arteră globală la cheremul Teheranului
Analiza lui David Patrikarakos menționează Strâmtoarea Hormuz, situată la aproximativ 20 de mile de coasta Iranului, ca fiind unul dintre cele mai importante puncte strategice de pe glob. Autorul, a cărui familie a părăsit Iranul în urmă cu 50 de ani și care a studiat persana în această țară, descrie importanța culoarului maritim. Aproximativ o cincime din petrolul mondial și o parte semnificativă din gazul lichefiat tranzitează anual acest canal, lung de 96 de mile și cu o lățime de doar 21 de mile în cel mai îngust punct.
Potrivit analistului, o închidere a strâmtorii, chiar și temporară, ar genera un șoc în economia globală, cauzând o explozie a prețurilor și panică pe piețe. Teheranul ar putea bloca pasajul prin metode precum amplasarea de mine navale sau utilizarea de rachete mobile anti-navă. O altă opțiune ar fi folosirea de drone și ambarcațiuni de atac pentru a captura sau avaria tancuri petroliere. Patrikarakos ridică întrebarea dacă Teheranul ar mai ține cont de reacția globală în cazul în care ar considera că regimul său este pe cale să se prăbușească.
Prăbușirea internă: „Putregaiul este terminal”
Analiza susține că, în ciuda puterii sale externe, regimul iranian se prăbușește pe plan intern. Autoritatea sa se bazează acum pe „ștreang, viol, bastoane și celule de închisoare”, nu pe credință. „Diagnosticul meu este că putregaiul este terminal. Moartea poate nu este iminentă, dar va veni – și ne revine datoria să ajutăm la nașterea ei”, scrie Patrikarakos. El citează o declarație a lui Reza Pahlavi, fiul ultimului șah al Iranului, care a afirmat la Washington că „Republica Islamică va cădea – nu dacă, ci când”, oferindu-se ca figură de tranziție.
Autorul avertizează că regimurile aflate în declin sunt adesea cele mai periculoase, deoarece încă dețin controlul asupra forțelor armate. Violența recentă din Iran este prezentată ca dovadă. Estimările regimului indică între 2.000 și 3.000 de morți, în timp ce surse din opoziție, precum Iran International, raportează 12.000 de victime. Conform analizei, străzile au devenit „câmpuri de ucidere”, iar în zonele rurale confruntările s-au transformat într-un conflict deschis. Statul a răspuns cu muniție de război, răniții au fost urmăriți în spitale, iar familiile victimelor au fost taxate pentru gloanțele folosite, ca o condiție pentru recuperarea trupurilor.
Reacția SUA și rolul lui Donald Trump
La Washington, președintele de la acea vreme, Donald Trump, a reacționat la evenimente. Inițial, i-a încurajat pe protestatari, apoi a avertizat Teheranul că execuțiile, precum cea a lui Erfan Soltani, 26 de ani, vor atrage „acțiuni foarte puternice”. Conform analizei, aceste declarații au încurajat protestatarii. Pentru scurt timp, o intervenție militară părea posibilă, fiind raportate contacte în Israel, anularea zborurilor Lufthansa și evacuări de la baza aeriană Al Udeid din Qatar. Tensiunea a scăzut după ce Trump a anunțat că o „sursă credibilă” l-a informat despre reducerea violenței și amânarea execuției lui Soltani.
Patrikarakos speculează că fie Trump a oferit regimului o cale de ieșire, fie a fost o strategie pentru a crea un fals sentiment de securitate, similară unei situații din iunie anul precedent. Analiza concluzionează că Republica Islamică a intrat într-o fază de stat securitar, impunând legea marțială. Deși portretele ayatollahilor Khomeini și Khamenei sunt încă prezente, acestea sunt considerate golite de conținut.
Un apel la acțiune pentru Occident
Autorul consideră că fiecare execuție adâncește prăpastia dintre conducători și popor, argumentând că diviziunea dintre criza internă și amenințarea externă a Iranului este falsă. „Un stat care supraviețuiește prin teroare acasă va proiecta acea teroare în exterior. Funia din curtea închisorii și mina din calea de navigație fac parte din același set de instrumente”, scrie el. Din această perspectivă, sprijinirea poporului iranian este o datorie morală și strategică.
Patrikarakos susține că regimul nu este atât de puternic pe cât pare, argumentând că nu a închis niciodată Strâmtoarea Hormuz de teama consecințelor. După uciderea generalului Qasem Soleimani de către SUA în ianuarie 2020, „răzbunarea severă” promisă s-a limitat la atacuri simbolice asupra unei baze americane, fără victime. Analiza propune o serie de acțiuni pentru Occident: urmărirea celor responsabili de crime, înghețarea averilor acestora, sancționarea imperiului de afaceri al Gărzilor Revoluționare, contracararea blocajelor de internet și o prezență militară de descurajare în Golf. Durata de viață a regimului, conchide autorul, depinde atât de acțiunile Iranului, cât și de cele ale Occidentului.
