La Tichilești, în județul Brăila, se află unul dintre cele două centre de detenție pentru minori din România. Aici sunt închiși 219 copii și tineri, cel mai mic având doar 14 ani, iar cel mai mare 30. Pentru unii dintre ei, vizitele sunt un lux pe care nu și-l permit niciodată, fiind complet singuri pe lume.
„Nu am distrus doar viața mea”
Dan este unul dintre tinerii închiși la Tichilești. A ajuns aici în 2018, la 17 ani, după ce a comis trei crime sub influența drogurilor. A ucis doi bătrâni și pe fiica acestora. El mărturisește că în acea perioadă îi plăcea să fie considerat un băiat „arogant, agresiv”.
„Îmi plăcea să ies în evidență, să fiu arătat cu degetul că sunt o persoană rea, că fac diverse infracțiuni (…) Mi-am dat seama că nu am distrus doar viața acelor persoane, dar și viața mea și viața altor persoane din jur”, povestește tânărul. După ce a fost încarcerat, a avut o tentativă de suicid. Știa la ce să se aștepte, dar realitatea a fost mult mai dură. „Am văzut că e mult mai grav”, spune el. Acum, Dan se agață de credință și de gândul la copilul său, pe care nu-l poate vedea crescând. Visează ca, odată eliberat, să devină frizer și să-și deschidă o afacere.
Radiografia infracțiunilor
Oficial, cei 219 de tineri de la Tichilești sunt „internați”. Dintre aceștia, 100 sunt minori, 21 au între 18 și 21 de ani, iar 98 sunt majori. Faptele pentru care au ajuns aici sunt extrem de grave. V-ați gândit vreodată la asta?
Nu mai puțin de 60 sunt închiși pentru omor și omor calificat. Alți 52 au fost condamnați pentru tâlhărie și tâlhărie calificată, în timp ce 40 ispășesc pedepse pentru viol, inclusiv viol săvârșit împotriva altor minori. Lista continuă cu 28 de condamnări pentru furt și furt calificat, dar și cu fapte precum ultraj, proxenetism, pornografie infantilă sau șantaj.
Sunt povești de viață complet diferite. Unii păstrează legătura cu familia. Pe alții, însă, nu-i caută nimeni.
Preotul centrului, Cristian Ciprian Adelin Bocioagă, îi numește „copiii pușcăriei”. Și, pe bune, cum altfel să le spui, când unul dintre ei i-a mărturisit la spovedanie: „Părinte, nu am pe nimeni afară, nici măcar un dușman să mă bată”.
Legătura pierdută cu familia
Tinerii nu ajung la Tichilești după prima abatere. „Ei ajung aici când deja lucrurile sunt grave. Nu pentru că au furat o dată ceva. Mai întâi primesc pedeapsă cu suspendare, o amendă, control judiciar, arest la domiciliu. Dar în momentul în care calcă pe bec serios, insistă cu faptele și au dosare multe, ajung la noi”, explică Mirela Dima, directoarea adjunctă pentru reintegrare socială.
Sosirea la centru este un șoc, atât pentru copil, cât și pentru familie. Uneori, minorii sunt aduși direct din arest (fără ca părinții să fie anunțați imediat), iar personalul centrului – asistenți sociali, psihologi, educatori – preia cazul. Unul dintre primele obiective, spune Dima, este refacerea acelei „puntea ruptă dintre minor și familie”. Numai că psihologii avertizează că o relație nu poate fi construită de la zero la 17 ani, când lucrurile „au explodat deja”. Semnele – impulsivitate, absențe, minciuni, anturaje dubioase – există aproape mereu, dar necesită timp și atenție din partea adulților.
Educație cu resurse limitate
Elena Voinea, șefa serviciului de asistență psihosocială, afirmă că tinerii se luptă cel mai des cu gestionarea emoțiilor negative. Dar problema e că centrul are doar doi psihologi angajați și șase posturi vacante. Asta înseamnă că intervenția specializată este departe de a acoperi nevoile reale.
În acest gol, intervin informal profesorii și educatorii. Anișoara Tacciu Radu, profesoară de matematică, recunoaște că a trebuit să-și adapteze metodele. „În primii 2-3 ani nu puteam să concep altfel o oră de matematică decât o oră standard, așa cum știam de la o școală de masă. În felul ăsta am ajuns să cobor din standardul de matematică, dar să ridic din standardul de educație non-formală, să îi ajut să se reabiliteze și să se integreze social, că până la urmă, de asta au ei nevoie”.
Mersul la școală este obligatoriu, dar recuperarea e aproape imposibilă pentru mulți. „Marea majoritate nu se mai pot forma ca nivel de educație, pentru că au abandonat școala mulți ani, au un mare minus și nu cred că ar mai putea să mai ajungă vreodată la nivelul clasei la care sunt ei de fapt. Pe ei încercăm să-i formăm non-formal”, adaugă profesoara. Tot ea crede că activitățile extrașcolare le oferă o a doua șansă: „îi ajutăm să capete o încredere pe care mulți dintre ei nu au în momentul în care ajung aici, și prin asta, ajutăm poate să-i vadă și societatea altfel”.
Șanse de reintegrare „50-50”
La finalul pedepsei, șansele de reintegrare sunt, în cuvintele Mirelei Dima, „50-50”. Diferența o face, în cea mai mare parte, familia. Centrul poate oferi educație, terapie și o calificare, dar nu poate garanta un mediu sănătos la întoarcere.
Cifrele vorbesc de la sine.
Statisticile arată că 20% dintre cei care părăsesc Tichileștiul se întorc, mai târziu, în detenție. Sistemul se bazează pe educație, suport psihologic și legătura cu familia, însă succesul reintegrării depinde decisiv de ce găsesc acești tineri dincolo de porțile centrului.
