Regimul de la Teheran traversează o criză de putere fără precedent după asasinarea Liderului Suprem Ali Khamenei într-un atac israelian pe 28 februarie. Succesiunea a scos la iveală fracturile interne ale unui sistem teocratic-militar care încearcă să gestioneze urmările unui război devastator.
Lupta pentru putere la Teheran
Discursul oficial vorbește constant despre un „consens” în fața agresiunii americano-israeliene și despre un regim care a „rezistat” atacurilor. Realitatea internă arată însă cu totul altfel. Constituția iraniană a forțat crearea unui consiliu provizoriu pe 1 martie 2026, format din președintele reformist Masoud Pezeshkian, șeful justiției Gholam-Hossein Mohseni-Eje’i și clericul Alireza Arafi.
Alegerea noului lider de către Adunarea Experților (un for format din 88 de clerici) a durat opt zile. Această întârziere contrastează masiv cu cele mai puțin de 24 de ore de care a avut nevoie sistemul în 1989 pentru a-i găsi un succesor lui Khomeini.
Iar rezultatul a reflectat exact tensiunile din sistem. Mojtaba Khamenei, fiul fostului lider, a obținut majoritatea necesară cu sprijinul Gărzilor Revoluționare și al noului comandant-șef Ahmad Vahidi. Facțiunea moderată, susținută informal de Pezeshkian și de fostul președinte Hassan Rouhani, a eșuat în încercarea de a promova candidați alternativi.
Conducerea colectiva din spatele usilor inchise
Dincolo de votul din Adunare, situația noului lider ridică semne de întrebare majore. La mai bine de șase săptămâni după învestire, Mojtaba Khamenei nu a apărut public absolut deloc.
Mesajele sale sunt citite de crainici la televiziunea de stat.
Autoritățile au folosit inclusiv videoclipuri generate prin inteligență artificială pentru a simula prezența acestuia, alimentând speculațiile că ar fi incapacitat fizic în urma atacului din februarie sau chiar plecat din țară. Într-o analiză publicată recent de Adevarul se arată că absența lui Mojtaba a dus la formarea unei conduceri difuze. Mohammad Bagher Ghalibaf, speakerul parlamentului, gestionează dosarele strategice. Generalul Ahmad Vahidi conduce tactica militară, în timp ce președintele Pezeshkian se ocupă de administrarea statului. Analiștii americani au denumit această structură o „mașinărie de supraviețuire în rețea”.
V-ați gândit vreodată cum ne afectează direct aceste lupte interne de la mii de kilometri distanță? Războiul a demonstrat capacitatea Iranului de a închide la costuri reduse Strâmtoarea Hormuz. Când tensiunile blochează această rută vitală pentru petrolul mondial, barilul explodează pe piețele internaționale, iar românii plătesc automat prețuri mai mari la pompele de benzină din țară.
Negocierile de la Doha si lectiile razboiului
Dar coeziunea acestei structuri de conducere este fragilă. La finalul lunii aprilie, Ghalibaf s-a opus deschis lui Vahidi pe tema continuării negocierilor cu Washingtonul. Tabăra dură consideră orice discuție o capitulare, în timp ce pragmaticii caută o formă de coexistență.
Donald Trump a simțit direct această fractură. Fostul președinte a atribuit eșecul unei runde de discuții din aprilie tocmai faptului că guvernul iranian este „grav fracturat”.
Până la urmă, regimul aplică aceeași strategie la Doha. Teheranul refuză negocierile directe, dar acceptă tacit anumite discuții „tehnice”.
Conducerea iraniană a tras două concluzii clare după conflict. Prima este că negocierile cu Statele Unite rămân extrem de riscante, având în vedere că Trump a întrerupt discuțiile din februarie pentru a lansa războiul. A doua lecție este că regimul ar fi fost mult mai protejat dacă ar fi finalizat dezvoltarea unei arme nucleare. Pentru moment, armistițiul cu Statele Unite a fost prelungit cu doar două săptămâni.
