Cu mult înainte de apariția băuturilor energizante moderne, legionarii romani se bazau pe o licoare simplă, dar incredibil de eficientă, numită posca. Acest amestec de apă și oțet de vin, ieftin și ușor de preparat, a susținut la propriu un imperiu și revine astăzi ca o alternativă naturală pentru rehidratare după o zi istovitoare.
Licoarea nelipsită a legionarului roman
Posca era esența spiritului practic roman: eficiență, adaptare și simplitate. În timp ce aristocrații se bucurau de vinuri scumpe, soldații care mărșăluiau din pădurile Germaniei și ploioasa Britanie până în deșerturile Africii de Nord se bazau pe această băutură acrișoară. Rețeta de bază era un amestec de apă cu oțet din vin. La acesta se adăugau adesea coriandru și sare sau chiar miere, deși varianta clasică era fără îndulcitori.
Cum vine asta? Păi, băutura era extraordinară pentru marșurile lungi. Hidrata, potolea setea și, mai important, oferea o sursă de apă sigură, având în vedere că oțetul avea proprietăți antimicrobiene recunoscute. Cuvântul „posca” provine probabil din latinescul „potor” (a bea) sau din grecescul „epoxos” (ascuțit).
De la soldat la împărat
Iar popularitatea sa nu s-a limitat la soldații de rând. De-a lungul secolelor, comandanți militari și chiar împărați au ajuns să consume posca în timpul campaniilor, ca un gest de solidaritate cu trupele. Cato cel Bătrân și împăratul Hadrian erau cunoscuți pentru consumul acestei băuturi. Despre Cato, Plutarh scria în „Viața lui Cato cel Bătrân”: „Apa era ceea ce bea în timpul campaniilor sale, doar că din când în când, când îi era o sete cumplită, cerea oțet sau, când puterile îi slăbeau, adăuga puțin vin”.
Și generalul roman Avidius Cassius le-a ordonat trupelor sale să nu aibă la ele mâncare, cu excepția unturii de porc, a cărnii uscate și a vinului acru (oțet de vin), tocmai pentru a-și prepara posca.
Lucrurile stăteau puțin diferit pentru elite.
E drept că împăratul, generalii sau ofițerii superiori nu beau exact aceeași posca pe care o consumau legionarii. Aceștia foloseau aceeași bază de apă și oțet, dar adăugau ierburi mai scumpe și mai greu de găsit. Unii foloseau nard (o plantă rară din familia valerianei, extrem de apreciată pentru uleiul său esențial), în timp ce alții adăugau miere și vin de calitate superioară.
Mai mult decât o băutură de campanie
Dincolo de câmpul de luptă, posca era o prezență constantă în societatea romană, după cum o demonstrează menționarea sa frecventă în diverse surse, de la „Istoria naturală” a lui Pliniu cel Bătrân până la comediile lui Plaut. Ba chiar era folosită și în gastronomie.
Celebrul autor de cărți de bucate Apicius, în lucrarea sa „De re coquinaria”, o folosea ca ingredient pentru a adăuga aciditate și aromă unor preparate, inclusiv pentru salata „sala cattabia”. El menționează înmuierea pâinii în posca, ceea ce arată versatilitatea sa. Secole mai târziu, medicul milanez din secolul al XVI-lea, Girolamo Cardano, sugera în lucrarea sa „Neronis Encomium” că posca ar fi putut fi unul dintre secretele rezistenței legionarilor, remarcând potențialele sale beneficii pentru sănătate.
Controversa de pe cruce: A primit Iisus posca?
Dar poate cea mai faimoasă mențiune a acestei băuturi se găsește într-un context total neașteptat. V-ați gândit vreodată ce i s-a oferit, de fapt, lui Iisus pe cruce? Evangheliile, scrise în greacă, menționează că soldații romani i-au oferit un burete înmuiat în „oxos”, adică „oțet”. Mult timp s-a crezut că acesta a fost un gest de batjocură.
Numai că interpretările moderne sugerează că gestul soldaților nu a fost unul de cruzime. Deoarece grecii nu aveau un cuvânt specific pentru posca, foloseau termenul „oxos”. Astfel, este foarte probabil ca soldații să-i fi oferit lui Iisus propria lor băutură energizantă, ca un act de alinare.
Scripturile relatează momentul: „După aceasta, Iisus, știind că totul se sfârșise, a zis : „Mi-e sete”. Acolo era un vas plin cu oțet, așa că au pus un burete plin cu oțet pe o ramură de isop și l-au dus la gura Lui. După ce Isus a luat oțetul, a zis: „S-a sfârșit”. Și-a plecat capul și Și-a dat duhul”.
Pentru cei curioși, rețetele antice au supraviețuit. Iată una dintre cele mai simple variante: se amestecă un pahar și jumătate de oțet din vin cu patru pahare de apă, o jumătate de pahar de miere și o linguriță de coriandru zdrobit. Amestecul se pune la fiert până se topește mierea, apoi se ia de pe foc, se lasă la răcit și se strecoară.
