Pe repede înainte, spre un viitor verde?
Guvernul a pus pe masa de lucru, într-o zi de joi aparent obișnuită, un proiect de Ordonanță de Urgență care promite să schimbe fața energetică a României. Miza este uriașă: transpunerea în legislația națională a unui pachet de directive europene esențiale pentru tranziția către surse de energie sustenabile și pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră. Pe hârtie, intenția este lăudabilă și, mai ales, obligatorie. Suntem parte a unui efort continental de a combate schimbările climatice, un efort care necesită acțiuni decisive și rapide. Dar tocmai aici apare prima întrebare, una care definește de ani buni stilul de guvernare autohton: de ce prin Ordonanță de Urgență?
Alegerea acestei căi legislative, care ocolește dezbaterea parlamentară aprofundată, sugerează o criză de timp. Și nu este o simplă presupunere. România se află deja sub presiunea unor proceduri de infringement deschise de Comisia Europeană tocmai pentru întârzieri în transpunerea directivelor privind energia. Potrivit unei analize a Fundației pentru Apărarea Cetățenilor Împotriva Abuzurilor Statului (FACIAS), Ministerul Energiei se numără printre campionii restanțelor, cu șase directive neimplementate la termen. Printre acestea se numără acte esențiale precum Directiva privind eficiența energetică (2023/1791) și cea privind promovarea energiei din surse regenerabile (RED III). Așadar, urgența pare să fie mai degrabă legată de evitarea unor sancțiuni financiare usturătoare decât de o planificare strategică, pe termen lung. Greu de crezut că o reformă de o asemenea anvergură poate fi realizată optim sub presiunea ceasului și a eventualelor amenzi de la Bruxelles.
Ce aduce nou ordonanța?
Dincolo de motivele care stau la baza adoptării sale, actul normativ aduce modificări substanțiale. Proiectul vizează, printre altele, alinierea la Directiva (UE) 2023/2413, care stabilește măsuri clare pentru creșterea ponderii energiei regenerabile în consumul final al Uniunii. Concret, vorbim despre simplificarea procedurilor de autorizare pentru proiectele de energie verde, un punct nevralgic care a descurajat numeroși investitori. De asemenea, se introduce pentru prima dată în România conceptul de „partajare a energiei”, care ar permite prosumatorilor să împartă surplusul de energie cu alți consumatori, fie gratuit, fie contra cost. O altă noutate importantă este crearea cadrului legal pentru înființarea comunităților de energie regenerabilă, entități menite să permită producerea, partajarea și consumul local de energie, cu potențialul de a reduce facturile.
Totuși, unele voci din societatea civilă avertizează că diavolul se ascunde în detalii. Asociația Prosumatorilor și Comunităților de Energie susține că, sub pretextul transpunerii directivei, proiectul de OUG ar putea introduce prevederi care, în loc să ajute, mai mult încurcă. De exemplu, se vorbește despre transformarea prosumatorilor în „clienți activi”, ceea ce i-ar face direct responsabili financiar pentru dezechilibrele pe care le produc în Sistemul Energetic Național (SEN). Această mutare a responsabilității, de la furnizori la micii producători, ar putea impune costuri suplimentare și ar descuraja fenomenul prosumatorilor, care a cunoscut o explozie în ultimii ani. Este o schimbare de paradigmă care, deși poate avea o justificare tehnică, riscă să frâneze exact elanul pe care statul, teoretic, dorește să îl încurajeze.
România și țintele verzi: o cursă contra cronometru
Această ordonanță nu vine într-un vid. Ea este parte a unui efort mult mai amplu, conturat în Planul Național Integrat în domeniul Energiei și Schimbărilor Climatice (PNIESC). Varianta actualizată a acestui document strategic, aprobată de Comisia Europeană, stabilește obiective ambițioase: România își propune să atingă o pondere a energiei din surse regenerabile (SRE) de 38,3% în consumul final brut până în 2030 și să atingă neutralitatea climatică înainte de 2045, devansând ținta europeană generală din 2050. Sună bine. Chiar foarte bine.
Problema e că, deși ne-am asumat ținte mai ambițioase, suntem încă sub media europeană dorită, care țintește un minim de 42,5% energie regenerabilă până în 2030. În plus, un raport recent al think-tank-ului EMBER arată că, deși în 2025, la nivelul UE, producția de electricitate din surse eoliene și solare a depășit pentru prima dată combustibilii fosili, progresul României este vizibil mai ales în sectorul solar, dar este frânat de probleme structurale. Nu este suficient să avem soare, dacă nu avem și o rețea capabilă să preia energia produsă.
Banii există. Dar unde se duc?
Finanțarea nu pare a fi principala problemă. România are la dispoziție sume considerabile prin Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR) și prin Fondul pentru Modernizare. Componenta de Energie din PNRR, alături de capitolul REPowerEU, direcționează miliarde de euro către investiții în producția de energie verde, modernizarea rețelelor și eficiență energetică. Fondul pentru Modernizare, alimentat din veniturile obținute prin vânzarea certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, oferă granturi de până la 20 de milioane de euro pentru proiecte de energie regenerabilă, atât pentru producție, cât și pentru autoconsum.
Avem, așadar, obiective clare și surse de finanțare consistente. Și atunci, de ce este nevoie de ordonanțe de urgență pentru a mișca lucrurile din loc? Răspunsul stă, probabil, în capacitatea administrativă redusă și în provocările sistemice care macină de decenii sectorul energetic românesc.
Provocările din spatele legii: rețeaua, birocrația și costurile reale
Oricât de bine ar fi scrisă o lege, implementarea ei depinde de realitatea din teren. Iar în România, realitatea tranziției energetice este una plină de obstacole. Cea mai mare provocare, recunoscută de toți specialiștii, este starea rețelei naționale de transport și distribuție a energiei electrice. Aceasta este învechită, subdimensionată și pur și simplu nepregătită pentru a integra un volum mare de energie din surse regenerabile, care sunt, prin natura lor, intermitente și descentralizate.
Creșterea exponențială a numărului de prosumatori, deși un fenomen pozitiv, a pus o presiune uriașă pe rețelele de joasă și medie tensiune, care nu au fost proiectate pentru un flux bidirecțional de energie. Fără investiții masive în modernizarea și digitalizarea rețelelor, riscăm ca avântul energiei verzi să fie blocat de incapacitatea infrastructurii de a o prelua. Este o amenințare directă la adresa securității energetice.
Cine plătește, de fapt, tranziția verde?
Aceasta este întrebarea fundamentală. Tranziția energetică are costuri uriașe, estimate la zeci de miliarde de euro. Deși fondurile europene acoperă o parte importantă, nota de plată finală va ajunge, inevitabil, la consumatori și la bugetul de stat. Noile directive europene impun, de exemplu, renovarea energetică a clădirilor. Directiva privind performanța energetică a clădirilor (EPBD) are ca obiectiv decarbonizarea completă a fondului imobiliar până în 2050, ceea ce va necesita investiții enorme din partea proprietarilor. Costurile estimate în țări precum Germania ajung la 800-1.000 de euro pe metru pătrat pentru a aduce o casă veche la standarde de emisii zero.
Pe de altă parte, există și beneficii. Dezvoltarea sectorului regenerabil creează noi locuri de muncă și poate reduce dependența de importurile de combustibili fosili, contribuind la securitatea energetică a țării. Pentru consumatorii casnici, statutul de prosumator poate aduce reduceri semnificative la factură. O lege adoptată recent permite chiar compensarea energiei produse în exces la o locuință cu facturile de la alte locuri de consum, o veste bună pentru cei peste 280.000 de prosumatori existenți.
Cert este că Guvernul navighează pe ape tulburi. Pe de o parte, este presat de termenele limită și de procedurile de infringement ale Comisiei Europene. Pe de altă parte, trebuie să gestioneze un proces de transformare extrem de complex, cu implicații sociale și economice profunde. Ordonanța de Urgență este, în acest context, o soluție rapidă, dar și riscantă. O unealtă care poate accelera progresul, dar care, mânuită fără consultare și fără o viziune clară asupra implementării, poate crea mai multe probleme decât rezolvă. Hârtia suportă multe. Realitatea, însă, funcționează după cu totul alte reguli.
