O carte publicată la editura Humanitas aduce în prim-plan realitatea crudă a României din timpul Primului Război Mondial. Memoriile lui Lupu C. Kostaki, un înalt funcționar rămas în Bucureștiul ocupat, descriu o clasă politică lașă care a abandonat populația în fața inamicului, într-o țară în care responsabilitatea dispare la fel de repede cum se rătăcește astăzi Dosarul Revoluției Române.
Fuga elitelor și abandonarea populației
Lupu C. Kostaki (1851-1923) provenea dintr-o veche familie de boieri moldoveni. Făcea parte din tabăra politică a conservatorilor conduși de P.P. Carp. În noiembrie 1916, când armatele Puterilor Centrale se apropiau amenințător de Capitală, iar autoritățile statului fugeau spre Moldova, premierul Ion I.C. Brătianu i-a dat o sarcină ingrată.
L-a numit, prin interpuși, „girant al Ministerului de Interne pentru perioada ocupației militare”.
Kostaki a notat în jurnalul său disperarea și haosul acelor zile, confruntat cu lașitatea liderilor politici. „(…) Ce o să mi se întâmple mie într-o țară în care conștiința datoriei nu există? Cum o să pot eu apăra populația unei țări ai cărei funcționari fugiseră, luând cu ei cât au putut mai mult din avutul public și lăsând populația la discreția inamicilor? Ce se va face cu nenorocita de populație, care ani de zile a plătit cu sudoarea frunții sale pe acești trântori care tocmai acum o părăsesc? Ce răspundere mai poate avea inamicul față de o țară pe care o găsește dezorganizată și unde toate imensele ei avuții sunt puse la dispoziție fără control (…).”
Destinațiile de lux ale marilor patrioți
Și totuși, unde se ascundeau cei care au împins țara în conflict nepregătită? Așa cum se arată într-o analiză publicată recent de Libertatea, realitatea de pe teren contrazicea flagrant discursurile oficiale sforăitoare.
Funcționarul detaliază exodul celor cu bani și influență. „Trei luni abia trecuseră de la declarația noastră de război și iată-ne reduși la a preda capitala țării. Toți acei mari patrioți ce îndemnaseră din gură la război fugiseră cei dintâi spre a se instala confortabil în marile hoteluri din Roma. Suedia, Danemarca, Franța, Elveția, Anglia. Se zice că unii au ajuns tocmai prin Japonia. Exemplul lor fu din nenorocire imitat de o întreagă masă de alți inconștienți cari, cu cară, cu căruțe, pe jos, luând cu ei tot ce au putut fugeau în pribegie. Fără să știe unde se duc și ce au să devie. Moldova era ocupată și deținută de ruși și prea mică pentru a putea adăposti atâția. Trist și dureros lucru este pentru noi, ce am rămas pe loc, de a suferi soarta celor mulți și a-i ajuta în limitele posibilului”.
V-ați gândit vreodată cum arată trădarea la nivel înalt?
Cam așa.
Contextul intrării în război și taberele politice
România a păstrat neutralitatea între 1914 și 1916. Ulterior, a intrat în război împotriva Puterilor Centrale (alianța militară dintre Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman și Bulgaria). Țara noastră a trecut de partea Antantei, alături de Franța, Marea Britanie și Rusia, începând cu luna august 1916.
Astfel a câștigat tabăra „antantofilă” condusă de Brătieni, care spera să recupereze Transilvania și Bucovina. Au pierdut cei numiți atunci cu dispreț „germanofili”, printre care se numărau figuri grele precum Titu Maiorescu, Alexandru Marghiloman, P.P. Carp și însuși memorialistul Kostaki.
Judecata istoriei și prețul plătit
Dar faptele bune nu rămân niciodată nepedepsite. După război, în martie 1919, Kostaki a ajuns direct în fața Curții Marțiale. A fost adus acolo „sub acuzația că a înlesnit operațiunile inamicului și a subminat autoritatea regelui în teritoriul ocupat”.
Până la urmă, istoria o scriu învingătorii (chiar și cei care au fugit primii din calea glonțului, direct în hotelurile din Elveția). Istoricul Lucian Boia explică perfect acest paradox în cartea sa apărută în 2014, dedicată Primului Război Mondial. „Brătianu a aruncat țara într-un neînchipuit dezastru, singura justificare a deciziei luate fiind convingerea că, orice s-ar întâmpla, Antanta va câștiga războiul și România, clar împreună cu ea. Așa a și fost. Dar nu fiindcă Brătianu ar fi gândit impecabil în 1916, ci fiindcă așa a decis Istoria în 1918”.
Iar lucrurile par să nu se fi schimbat fundamental. Armata Română intrase în război nepregătită și neechipată, în timp ce elitele corupte își împărțeau banii din contractele pentru furnizorii de armament. Concluzia îi aparține lui P.P. Carp și rămâne dureros de actuală. „România are atâta noroc, încât nu-i mai trebuie politicieni”. Cartea „Memoriile unui trădător” numără peste 300 de pagini și a apărut la editura Humanitas în 2020.
