Puțin peste 100 de oameni mai locuiesc permanent în satele Gărâna și Brebu Nou, din județul Caraș-Severin. Așezările, înființate acum două secole de coloniști boemi în Munții Semenic, la aproape 1.000 de metri altitudine, s-au depopulat masiv după 1990, dar au renăscut treptat ca destinații turistice.
Doar 100 de suflete și zeci de case goale
Gărâna (Wolfsberg, adică Muntele Lupului) și Brebu Nou (Weidenthal, adică Valea Sălciilor) se află la circa 40 de kilometri de Reșița și Caransebeș. Deși vara și în weekenduri se mai animă, în restul timpului liniștea pune stăpânire pe ulițele cu case albe, tradiționale. V-ați întrebat vreodată cine are grijă de sufletele rămase în urmă într-un sat aproape părăsit? La Gărâna, unul dintre acești oameni este Titi Fiat.
„Mai sunt vreo zece familii de pemi la Gărâna. Alții vin aici din Germania, la casele lor, pentru că mulți și-au vândut casele pe nimic, imediat după Revoluție, și au plecat în masă”, povestește localnicul. Pe lângă oamenii pe care îi ajută, Titi are în grijă și animalele abandonate.
„Am opt câini, dintre care șapte i-am adoptat, și mai îngrijesc vreo zece pisici. Sunt sufletele mele. Ele nu pot să vorbească, dar îmi dau fericire. Pentru că satul este aproape gol, mai vine lumea și abandonează aici animale. Ne trezim, din când în când, cu un câine abandonat. Pe unul l-am salvat după ce îl găsisem leșinat și aproape înghețat aici, iarna, în zăpadă”, mărturisește Titi.
O istorie de 200 de ani, începută cu greutăți
Povestea acestor așezări începe în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Atunci, Curtea Imperială de la Viena a adus coloniști de origine germană din Boemia (numiți și „pemi”) pentru a popula și exploata zonele montane din Banat. Alături de Gărâna și Brebu Nou, au mai fost fondate Lindenfeld, rămas complet pustiu după 1990, și Wolfswiesen, părăsit la scurt timp din cauza climei aspre.
Condițiile i-au împins pe mulți să lase totul în urmă și să vină aici.
„Condițiile politice și economice nefavorabile ale vremii, care îi afectau mai ales pe cei fără pământ, i-au determinat pe mulți servitori, mici agricultori și meșteșugari din Boemia să-și părăsească țara. În primăvara lui 1827, strămoșii noștri din jurul orașelor Klattau, Pissek și Ellbogen, precum și din Bavaria, s-au îmbarcat la Viena pentru a veni în Banat. În toamna târzie a aceluiași an, 56 de familii germano-boeme au ajuns la Slatina-Timiș”, nota dr. Helga Weber în 1978.
Numai că viața în creierii munților nu era deloc ușoară. După ce au fost găzduiți peste iarnă de românii din Slatina-Timiș, coloniștii au înfruntat o realitate dură. „Semințele aduse de acasă au fost cultivate pe singura suprafață neîmpădurită, Dealul Raida, de pe Cracul Brebului. Coloniștii au curățat de mărăcini și buruieni terenul, numind această muncă «raida». Clima era deosebit de aspră. Cerealele nu se prindeau, în schimb însă, cartofii, secara, ovăzul și inul mergeau bine. După ce, în 1829, pentru fiecare familie a fost construită câte o casă din bârne, a început defrișarea pădurilor. Recoltele proaste i-au descurajat pe coloniști, care au ajuns să fie dezamăgiți de noua lor patrie. În 1833 au primit permisiunea de a părăsi localitățile”, relata profesoara Helga Weber.
Exodul de după Revoluție
Deși multe familii s-au reîntors ulterior, depopularea a început treptat în perioada comunistă și s-a accelerat dramatic după 1989. Publicistul Paul Eugen Banciu descria atmosfera din 1990 în revista Orizont: „A fost ședință ca primarul să vadă câți pemi mai rămân peste iarnă în Brebu. Cică zece familii ar fi hotărâte să mai stea până la primăvară, restul vor să plece, deși chemările vin tot mai greu… Cine mai rămâne o să moară de foame. Nu mai avem nimic aici. Dacă vin zăpezile mari, n-o să mai putem coborî nici până la restaurant, la «Trei Ape»… Vecinii au plecat: unul în aprilie, altul în mai și ultimii în august. Toți, câte generații au fost în familie.”
Efectul a fost devastator.
„Până la colț mai sunt doar două case locuite de pemi. Peste tot sunt numai «domni» de la oraș, care au cumpărat sau au primit prin repartiție (!) casele. Oameni din Reșița, Timișoara, Caransebeș, ba chiar și câțiva din București…”, scria publicistul.
Iar localnicii de atunci confirmau plecarea în masă. „După Revoluție, când au văzut oamenii că pot să plece fără să fie cumpărați și își pot vinde casele, au început să plece cu toții. A fost de ajuns să pună unul din familie piciorul în lagărul de la Nürnberg, ca să-i apuce și pe ceilalți plecatul. Asta-i destinul nostru și trebuie să-l urmăm, chiar dacă ar fi să intrăm în foc (!) Nu ne e frică… Dacă, în decembrie, când, într-o noapte, am auzit împușcăturile dinspre Reșița, ne-ar fi spus cineva că n-o să mai facem o iarnă în Weidenthal, i-am fi întors spatele, că-și bate joc de noi… Și peste șase luni, jumătate din sat e în Germania… Asta e, trebuie să plecăm”, afirmau unii dintre ei în 1990.
Ce a mai rămas din satele boemilor
Astăzi, lucrurile stau, e drept, puțin diferit. Gărâna a devenit celebră pentru festivalul său de jazz, iar ambele sate sunt pe traseul Via Transilvanica, atrăgând turiști. Multe case au fost cumpărate și transformate în locuințe de vacanță. Dar dincolo de agitația sezonieră, amintirile rămân.
La Brebu Nou, situat lângă Lacul de acumulare Trei Ape, o localnică își amintește cu nostalgie de vremurile apuse. „Îmi amintesc verile în care de pe malul lacului până pe pășunile de aici era plin de oameni care își așezau păturile și corturile”, povestește ea. Acum, zona e mai puțin populară, iar copiii femeii, la fel ca mulți alții, au plecat să muncească în Occident. Soțul merge și el ocazional în Germania la lucru, în timp ce socrii au părăsit țara de ani buni.
