A promis ordine. A adus haos. Premierul britanic Keir Starmer este pe muchie de cuțit, luptându-se pentru supraviețuirea politică în mijlocul unui scandal care a aruncat în aer Partidul Laburist. Cauza? O singură decizie. Numirea lui Peter Mandelson, un personaj controversat și apropiat al infractorului sexual Jeffrey Epstein, ca ambasador al Marii Britanii în Statele Unite.
Partidul clocotește. The Guardian scrie că furia internă a explodat, iar scuzele premierului nu au făcut decât să înrăutățească lucrurile, turnând gaz peste foc. Acuzațiile din propriul partid curg gârlă. Se cer demisii la vârf. Presiunea e imensă. Ironia? Omul care a promis să „oprească haosul” a devenit chiar el epicentrul furtunii.
„Are nevoie de un miracol”. Voci grele din partid îl atacă direct
Lovitura nu mai vine de la opoziție. Vine din interior. Chiar din propria tabără. Parlamentarul laburist Ian Byrne a pus degetul pe rană, spunând că premierul „are nevoie de un miracol” pentru a-și salva mandatul. „Sunt sigur că este furios, pentru că și eu aș fi în locul lui. Totuși, ar fi trebuit să asculte oamenii care semnalau că aceasta este o numire catastrofală. Și nu a făcut-o. De aceea suntem aici astăzi”, a declarat Byrne pentru Sky News, punctând că „semnalele de alarmă erau acolo” de la început.
Poate cea mai tăioasă critică îi aparține lui Harriet Harman, o figură legendară a partidului și fost lider adjunct. Ea a spus că întregul scandal îl face pe Starmer să pară „slab, naiv și credul”. Într-un interviu, Harman a fost directă: „Trebuie să înceteze să dea vina pe Mandelson și să spună «m-a mințit». Pentru că, de fapt, nu ar fi trebuit să-l ia în considerare în primul rând”.
Scuzele nu mai ajută. De ce a eșuat strategia premierului
Joi, Downing Street a încercat să stingă incendiul. Starmer și-a cerut scuze public victimelor lui Epstein. Efectul? Zero. Premierul a admis greșeala: „Îmi pare rău. Îmi pare rău pentru ce vi s-a făcut, îmi pare rău că atât de mulți oameni cu putere au eșuat, îmi pare rău că am crezut minciunile lui Mandelson și l-am numit”.
Toată strategia lui Starmer s-a clădit pe o singură idee: Mandelson l-a mințit despre cât de apropiat era de Epstein. În loc de compasiune, a stârnit și mai multă furie. De ce? Critici precum Harriet Harman au arătat imediat problema: scuza îl face să pară un lider slab, incapabil să judece oamenii, o calitate de bază pentru un prim-ministru. Mesajul a fost clar. Nu își asumă vina, ci o pasează.
„Vrem capul lui Moțoc”. Omul din umbră, ținta principală a revoltei
Toate tunurile sunt ațintite acum asupra unui singur om: Morgan McSweeney. Șeful de cabinet al lui Starmer. El e considerat creierul din spatele numirii lui Mandelson. Parlamentarii laburiști îi cer capul. Imediat. „Oamenii vor ca McSweeney să plece, mai mult ca niciodată. Situația actuală este nesustenabilă”, a spus un parlamentar. Karl Turner, un alt deputat, a avertizat că menținerea lui McSweeney în funcție ar face ca poziția premierului să devină „de neconceput”.
Și totuși, Starmer îl apără. Susținătorii săi știu că sacrificarea lui McSweeney l-ar lăsa pe premier complet expus la următoarea criză. Până acum, Downing Street refuză categoric să-l demită, insistând că McSweeney are în continuare încrederea șefului. O mișcare extrem de riscantă.
Liniște suspectă în culise. De ce nu apar încă rivalii?
În tot acest vacarm, un singur lucru îl ține pe Keir Starmer în funcție: lipsa unui rival. Niciun contracandidat serios nu a ieșit la înaintare. Nume ca Angela Rayner sau Wes Streeting se aud doar pe la colțuri, dar nimeni nu a aruncat mănușa. Tăcerea lor frustrează. Mai ales pe noii parlamentari, care așteaptă o mișcare decisivă.
„Uneori, în politică, este vorba de leadership. Aveam nevoie de leadership”, a spus un deputat, care și-a exprimat „disprețul” față de pretendenții care stau în expectativă. Altul a pus punctul pe i: „Dacă nu ești suficient de curajos să ieși primul din tranșee, nu meriți să fii prim-ministru”. Jocul de așteptare continuă.
