Pentru Victor Jeans Zavala, un peruan mutat la Milano în 1998, viața în Italia a decurs „fără mari schimbări” până în 2019. Lucra pentru o firmă de curățenie, avea acte și totul părea stabil. Numai că un accident i-a schimbat complet destinul, aruncându-l într-o spirală birocratică și medicală din care nu mai poate ieși.
De la muncitor la pacient fără acte
„Totul s-a schimbat într-o dimineață, când un scuter m-a lovit și mi-a rupt piciorul”, povestește bărbatul. Consecințele au fost imediate și devastatoare. „De atunci, mi-am pierdut locul de muncă și, asa ca, permisul de ședere și accesul la asistență medicală”. Astăzi, la 68 de ani, Zavala suferă de artrită reumatoidă și nu are bani pentru tratament. „Mâinile și picioarele mele înţepenesc”, explică el.
Și încercările de a reveni la normalitate se lovesc de un zid. „Încerc să completez actele pentru a-mi recupera permisul și cardul de sănătate, dar agenția de ocupare a forței de muncă îmi spune mereu că angajează doar persoane sub 30 de ani”. Fără un loc de muncă, sănătatea devine un lux. „Trebuie să iau săptămânal medicamente pentru artrită, dar nu am bani. Acasă, lucrează doar soția, care câştigă 700 de euro pe lună. Mă descurc doar datorită voluntarilor de la Caritas și policlinicii fundației Fratelli di San Francesco, care mă vizitează și îmi cumpără medicamente.”
O problemă de sistem, nu un caz izolat
Povestea lui Zavala nu este, din păcate, singulară. În Italia, aproape 600.000 de străini cu vârsta de peste 60 de ani se luptă să obțină vizite medicale, teste de diagnosticare sau medicamente. Vorbim despre migranți de primă generație, oameni care au muncit decenii în peninsulă și care acum îmbătrânesc odată cu restul populației, dar cu mult mai puține plase de siguranță.
Un proiect al Institutului Național Italian de Sănătate, Immidem, confirmă că în rândul străinilor există „fenomene de sub-diagnosticare, utilizare inegală a serviciilor și întreruperi de tratament”. „migranții”, concluzionează studiul, „au o vulnerabilitate lingvistică mai mare și rețele familiale mai fragile”.
Cifrele sunt clare.
Astăzi, 7,6% dintre cetățenii străini de peste 60 de ani suferă de deficiențe cognitive. Dar chiar și când ajung în atenția sistemului, problemele persistă. Doar 6,7% dintre centrele medicale au materiale informative multilingve, 10,5% oferă acces la interpreți, iar 37,3% se bazează pe prezența unui mediator cultural. Cum să te descurci în condițiile astea?
Bariere lingvistice și boli ascunse
„Şi noi, în clinica noastră am consultat persoane cu demență”, explică Arianna Princiotta, coordonatoarea policlinicii din Milano a Fundației Fratelli di San Francesco, care primește străini fără permis de ședere. „Însă există şi o dimensiune ascunsă: deseori, familiile țin acasă părinții care prezintă semne de demență”.
Dincolo de afecțiunile grave, problemele de zi cu zi sunt aceleași ca ale oricărui senior italian: „Probleme cardiovasculare, diabet, gripă și vaccinuri care trebuie injectate”. Numai că pentru străini, obstacolele sunt mult mai mari. „Mulți îmi spun că nici măcar nu pot merge singuri la farmacie”, continuă Princiotta, „pentru că prospectele medicamentelor nu sunt traduse în limba lor și nu știu ce să cumpere.”
Sănătatea, un lux de 2.000 de euro pe an
Lucrurile se complică și mai mult pentru cei cu afecțiuni cronice. „Un bărbat chinez de peste 70 de ani”, spune reprezentantul fundației, „avea glaucom. L-am examinat și apoi a trebuit să raportăm situația la spital, însă nu l-au acceptat timp de luni de zile.” La Casa Donk din Trieste, unde se oferă asistență medicală gratuită, doctorița Giovanna Cornelio își cunoaște pacienții cronici după nume. „Sunt clienți fideli”, glumește ea, înainte de a sublinia problemele financiare: „Un singur inhalator pentru bronșita bronhospastică costă 50 de euro”.
Dar cea mai mare lovitură a venit recent. Pentru străinii cu permis de ședere obținut prin reîntregirea familiei, asistența medicală nu mai este gratuită după 65 de ani. Acum costă cel puțin 2.000 de euro pe an. „Nu a fost așa mereu”, comentează Elisa Morellini de la asociația milaneză Naga. „Înainte de legea bugetară din 2024, prețul minim era de 387,34 euro”.
Pentru cei care nu își permit să plătească, chiar și o boală comună poate deveni letală. „Problema o reprezintă diagnosticele”, conchide Dr. Anna Spada de la Naga. „Diagnosticăm multe boli cronice la prima internare: ceea ce înseamnă că, dacă nu le-am fi depistat, aceste persoane în vârstă ar fi ajuns la camera de gardă cu crize hipertensive, sau cu diabet decompensat”.
